Fiindcă trăim cu impresia clară că în puține locuri din lume există o asemenea arta a calomniei, a vorbelor cu două înțelesuri, a luatului în răspăr, a dusului cu preșul și cu zăhărelul și a luatului în balon ca în mândra noastră țară, cu precădere în sectorul său dâmbovițean.
Desigur, lupta politică începe în România, ca peste tot în lume, cu dorința sinceră și de neabătut de a-l distruge complet pe adversarul sau oponentul tău. Imediat ce acesta ajunge într-o poziție pe care o râvnești și tu, fie ea politică sau administrativă, neapărat glorioasă sau bănoasă, îți chemi acoliții, lingăii și sicofanții cerându-le apăsat să-ți „dea tot ce au" la adresa respectivului personaj.
Confirmând ceea ce atât de frumos cugeta Lucian Blaga („Nu există în Univers un mai mare interes decât interesul cu care inamicii își studiază armele"), acești inculți din politică scormonesc în dosarul personal al adversarului după orice fărâmă de informație, care le-ar permite să doboare sau măcar să-l defăimeze pe norocosul lor adversar.
Ce mare scofală, veți spune, doar așa funcționează sufletul omenesc... De la Cato cel Bătrân, care a adus la exasperare Senatul roman repetând „Carthaginem esse delendam" (Cartagina trebuie distrusă), până în ziua de azi, nu există interes mai mare decât interesul cu care studiem viața dușmanilor, a inamicilor și a oponenților noștri și nici ambiție mai mare decât aceea de a-i doborî, zdrobi, nimici, desigur în scopul nobil de a ne încoțopeni noi în locul lor. Dacă așa a făcut Imperiul Roman, cine suntem noi să punem sub semnul îndoielii tradiția strămoșilor noștri?
Ce facem însă atunci când nu putem arunca în spinarea adversarilor noștri vânzarea de flote, de combinate petrochimice, mită deșănțată, favoritisme oneroase, corupție la scară mare, șpăgi și foloase necuvenite, jaful banilor publici și acapararea proprietății comune? Simplu: jucăm la derută!
Dacă nu avem argumente să convingem alegătorii și opinia publică că sunt indicii și dovezi în favoarea aducerii acestor oribili justițiabili în fața „organelor", atunci ne transformăm în sepii, și aruncăm valuri de cerneală menite să ascundă atât adevărul, cât și adevăratele noastre intenții.
Un exemplu bun în acest sens este campania de defăimare a lui Klaus Iohannis în timpul întrecerii electorale de acum doi ani. Adversarii săi au început conform bunei tradiții romane: „Iohannis trebuie distrus!".
Dar, ce să vezi, nici un spion nu a putut aduce dovezi despre eventuale matrapazlâcuri făcute de primarul din Sibiu. Și-au încercat norocul cu niscaiva fonduri de-ale primăriei, cu oareșce incompatibilități... nu a mers cu dovedirea!
Așa că au trecut la faza următoare: derutarea. Prin derută, arunci o anatemă morală pe sărmanul oponent și strecori îndoiala în sufletul alegătorului. Cu alte cuvinte, era necesar ca națiunea să se îndoiască că Iohannis ar putea fi un bun președinte... Nu are copii (uitându-se că a fost profesor o viață întreagă)!
Cum poate fi președintele unei țări care are nevoie de copii un om care nu a fost în stare să aibă un copil al său? Nu este ortodox! Cum poate fi președinte al țării noastre ortodoxe un venetic cultural, care-și salută zeitatea în altă limbă decât a noastră?
Mai nou, aceiași oponenți, care între timp au devenit clienți permanenți ai DNA și a altor instituții similare, caută cu disperare bube în capul președintelui și al guvernului său de tehnocrați. Turbați de ciudă că nu le găsesc, recurg la ultimul instrument: deruta.
Președintele ar fi, cică, parte a unui „plan ocult" menit să aservească România unor interese străine. Aveți vreo dovadă? Păi cum, mai este nevoie de dovezi, priviți cum acționează, cu cine se întâlnește și ce declarații face, chiar nu înțelegeți? Oricâtă bună intenție ai avea, chiar să fii suporter declarat al președintelui Iohannis, tot te simți un pic derutat. După care șarpele te poate mușca liniștit de inimă: „Și dacă...?"
O situație mai aparte avem în cazul Codruței Kövesi, care este persoana cea mai urâtă de către borfașii de rang înalt. Închipuiți-vă numai cum ar dori aceștia să o distrugă... soarta Cartaginei a fost blândă (adică doar ardere completă, vatra orașului arată și semănată!).
Ei au ridicat fiecare piatră din Univers sub care s-ar fi putut ascunde un cât de mic fapt compromițător despre această neobosită apărătoare a dreptății și turbă de furie că nu au găsit nimic.
În 2012 au inventat o sesizare pentru plagiat al lucrării de doctorat, aducând drept argumente de temelie asemănări între teza lui Codruța Kövesi și articole semnate de Codruța Lascu (numele dinainte de căsătorie?!). Anul acesta, tot ei au apelat, prin interpuși, la serviciile unor entități străine, în încercarea de a găsi elemente compromițătoare și de a intimida incomodul procuror-șef.
Întrucât nici așa nu au izbândit, a rămas doar soluția de ultimă instanță: deruta. Sebastian Ghiță, unul dintre clienții de frunte ai DNA, iese la rampă cu unul dintre cele mai ciudate auto-denunțuri din istorie: în 2012 el a fost implicat în măsluirea raportului tehnic în baza căruia Codruța Kövesi a fost exonerată de răspundere.
Conform Codului Penal, Ghiță beneficiază inclusiv de beneficiul neinculpării, întrucât s-a auto-denunțat înainte ca autoritățile să ia la cunoștință „reprobabila" faptă. Deci, el poate dormi liniștit (dacă mai are liniște la cât îi sunt dosarele de groase...), iar moralitatea și probitatea procurorului-șef al DNA este din nou pusă sub semnul îndoielii în ochii opiniei publice.
Parchetul General a fost silit de procedurile legale să deschidă un dosar de cercetare, iar opinia publică a intrat în ebuliție, întreținută de senzația jurnalistică creată în jurul situației.
Ca acțiune defăimătoare, denigratoare și calomniatoare, autodenunțul lui Ghiță este o adevărată lovitură de maestru. Una dintre cele mai răsunătoare ode adresate calomniei (Aria Calomniei, din opera „Bărbierul din Sevilla" de Rossini) ne avertizează asupra urmărilor: "În urechile mulțimii/ Pătrunde cu viclenie,/ Capetele și mințile/ Le tulbură și le înfierbântă".
Un cap înfierbântat nu mai gândește limpede și poate fi ușor manipulat de cei care pozează în justițiari (de pripas) sau în patrioți (găunoși). Este deci foarte important să înțelegem dedesubturile acestor luări de poziție în care sinceritatea este prefăcută, iar corectitudinea cu greu sugerată.
