De îndată scandalul început, combatanţii (şi, chipurile, moderatorii deopotrivă) uită de la ce au început să se certe şi o iau iarăşi de la "patusopt", sfârşind invariabil să se înjure, după caz, de Băsescu sau de comunism, de baroni noi sau de baroni vechi, după o schemă de argumentare veche de când lumea: ba pe-a mă-tii! Tot aşa şi cu reorganizarea teritorială. Opoziţia sare de fund în sus pentru motivul simplu că proiectul a fost anunţat de preşedintele Băsescu. Ulterior, prezintă public un proiect alternativ care, deşi clamează că punerea sa în practică va reduce birocraţia, creează structuri suplimentare paralele celor deja existente.
Să nu ne mai chinuim, că nu e nimic de înţeles din asta. De cealaltă parte, PDL forţează nota cu un proiect cu opt superjudeţe, încearcă să forţeze absurd mâna UDMR şi ameninţă cu angajarea răspunderii guvernului. Maghiarii ripostează şi lansează o altă variantă, în care Mureşul, Harghita şi Covasna sunt laolaltă. Românilor verzi încep să li se zbată venele la tâmple, presa simte sângele şi sare la beregata oricărui duşman i se cere. Dezbaterea ajunge, o dată în plus, la hărmălaia în urma căreia nu rămâne nici un crâmpei de adevăr. Nici o idee. Nimic. Atâta doar că unii doresc să-i cheme pe oameni la referendum, ca să aleagă în cunoştinţă de cauză, iar ceilalţi cred că nu-i nevoie, că prostimea nu are dreptul la păreri. A naibii coincidenţă, ambele tabere spun câte o jumătate de adevăr, dar, adunându-le, tot la nimic ajungem.
Didactic:
1. Nevoia de reorganizare există. Proiectul trebuie să reprezinte o urgenţă, în măsura în care în interiorul majorităţii guvernărilor locale grupurile mafiote care deţin puterea politică trebuie destrămate cât mai repede, iar puterea politică să poată fi reinstituţionalizată pe noi baze legale.
2. Reorganizarea trebuie să se facă numai şi numai ţinându-se cont de principiul subsidiarităţii. Procesul de luare a deciziei va trebui să se petreacă lângă şi împreună cu cetăţenii bine informaţi cu privire la efectele deciziilor de luat. Ca orice model ideal, punerea sa în practică depinde de buna credinţă a aleşilor şi de bunacuviinţă cetăţenească a electorilor. Deci e o himeră.
3. Orice reconfigurare a unităţilor administrative va reduce birocraţia, va pieptăna instituţiile judeţene în care angajaţii se fac că muncesc şi statul se face că-i plăteşte, iar asta va fi în beneficiul cetăţeanului. Fals sau, mai bine zis, incomplet. Funcţionarea defectuoasă a administraţiei româneşti nu este cauzată doar de hiper-birocratizare, ci şi de slaba motivare (fie ea pozitivă, prin bani, sau negativă, prin nesiguranţa locului de muncă) a angajaţilor la stat, de voracitatea marilor potentaţi politico-financiari de la nivel local şi, mai ales, de cultura servilismului care caracterizează atât de tragic poporul român (cel puţin) postbelic. Reorganizarea administrativă trebuie gândită cu şi de către oamenii care se pricep şi care nu analizează faptele umoral, nici amoral, ci raţional, în termeni pragmatici, de costuri şi beneficii pentru comunitate/comunităţi.
4. Un număr mic de diviziuni teritoriale (de exemplu opt, cum spune PDL) nu face decât să sporească puterea grupurilor de putere care controlează zonele cu pricina. Baronii multicolori vor deveni şi mai puternici, subalternii lor, şi mai servili, iar pulsul democratic local, şi mai anemic decât acum. Un număr puţin mai mare de diviziuni (12-16, cum ar vrea UDMR) nu poate evita falsa dezbatere privind Ţinutul Secuiesc. Oricât de logică ar fi cuplarea Harghitei cu Covasna, oricât de deranjant le pare românilor din Târgu-Mureş să alipeşti construcţiei şi judeţul Mureş, oricât de traumatizante vor fi fost amintirile românilor trăitori în Regiunea Autonomă Maghiară şi ale ungurilor sub prigoana etnică din comunism, tema autonomiei Ţinutului Secuiesc va apărea pe agendă. Cu apetit pentru scandal şi lipsă crasă de cultură a toleranţei, presa va declanşa (dacă nu a făcut-o deja) spirala agresivităţii de limbaj, în speranţa că ratingul va creşte şi mai mult de îndată ce violenţa va păşi în stradă. Nu mai aştept vreo rămăşiţă de responsabilitate din partea unor televiziuni ce se intitulează instituţii informative, dar vibrează doar în convulsii pamfletare, promovează violenţa sau discursul lătrat şi privesc argumentul cu nesfârşit dispreţ.
5. Reorganizarea va trebui să crească numărul şi forţa pârghiilor de control reciproc ale diferitelor centre ale puterii locale, aşa încât să limiteze puterea capilor politici locali, nu să o crească. Astfel, renunţarea concomitentă la Senat este o idee complet nepotrivită. Senatul s-ar putea transforma fie într-o Cameră a Regiunilor, fie în camere regionale, în funcţie de gradul de autonomie pe care vom dori să-l dăm viitoarelor unităţi administrative. Una peste alta, proiectul unei noi constituţii şi procesul de reorganizare teritorială sunt teme de dezbătut în paralel, nu separat.
6. Niciunul dintre proiectele importante nu are şanse să ajungă realitate atâta timp cât clivajele între taberele politice sunt atât de adânci. Şi unora, şi altora li se pare că din cauza adversarului nu mai poate exista dialog politic, fără să se uite vreun moment sincer în oglindă. Cei trei lideri importanţi ai blocurilor politice, adică Traian Băsescu, Victor Ponta şi Crin Antonescu, sunt ireductibili. Când vor dispărea cu totul toţi trei, abia atunci se va întrezări şansa unui viitor dialog. Vina individuală pentru că s-a ajuns aici este împărţită atât de riguros egal între tabere, încât orice dezbatere pe această temă s-ar învârti în acelaşi cerc vicios al "dezbaterilor" TV, fără să producă idei sau soluţii.
Pentru noi toţi, ieşirea din labirint este simplă: să ne facem munca mai departe, iar dinspre zona politică să nu ne mai aşteptăm la sprijin. Partidele şi presa ataşată evoluează în ringul lor personal şi aşa vor continua lupta pentru pace, până când nu va mai rămâne piatră peste piatră, cum spunea o celebră butadă din trecut. Iar noi o să aşteptăm liniştiţi la locurile noastre, până când inexorabilul destin biologic ne va face dreptate.
