De ce-i crede lumea pe (anumiţi) ziarişti?

Recentul studiu întocmit de Institutul pentru Politici Publice, publicat de ZIUA de CLUJ ieri, nu cred că miră pe absolut nimeni.

 Mai mult de jumătate dintre subiecţii chestionaţi consideră că dreptul la informare este respectat “deseori” sau “întotdeauna” de către fiecare dintre instituţiile statului, iar accesul la informaţia privind activitatea instituţiilor publice este “foarte dificil” sau “mai degrabă dificil” pentru mai mult de jumătate dintre respondenţi (54%).

 

Doar 30% spun că este “foarte uşor” sau “mai degrabă uşor” să aibă acces la astfel de informaţii”, consemnează autorii studiului. Sursele cele mai folosite pentru informarea în legătură cu activitatea instituţiilor publice sunt, în ordine: televiziunea (75%), presa scrisă (32%) şi radioul (21%), iar în ceea ce priveşte încrederea în sursele de informare, ordinea este: televiziunea, radioul, presa scrisă şi abia în ultimul rând informaţiile oficiale. De ce se întâmplă însă aşa, pare un mister! Pe de o parte, am putut observa, de-a lungul tuturor acestor (mulţi?, puţini?) ani de aşa-zisă democraţie, la o bună parte a cetăţenilor, un aprig dezinteres faţă de activităţile instituţiilor statului, din motive de scârbă şi lehamite, care a crescut an de an.

 

Prezenţa extrem de slabă aşteptată la alegerile pe care le vom avea la sfârşitul săptămânii va confirma, şi ea, plenar această dezamăgire care se accentuează, cred eu, mai mult decât periculos pentru naţiunea română. Poate că cel mai mare pericol care ne paşte (şi de care  se pare că nu suntem conştienţi, deşi pluteşte în aer) este acela de a “aluneca” iarăşi în dictatură, sau, dacă nu chiar aşa, atunci cel puţin într-un neo-cezarism pe care numai cei care au orbul găinilor nu-l întrezăresc în stilul de “tătuc”, atât de iubit de proştii care împânzesc din belşug spaţiul românesc. Pericol de care, într-o bună măsură, ne protejează norocul de a fi, har Domnului, parte în Comunitatea Europeană şi în structurile Euroatlantice! Nu e de mirare că cei care se regăsesc în cultura civică de tip participativ spun că cele mai demne de încredere dintre instituţiile de unde se pot informa sunt mijloacele media. Fiindcă acestea sunt singurele care “sapă” după informaţiile care de obicei sunt ascunse în mod intenţionat de către politicieni.

 

Marile mizerii ale politicului din toate timpurile nu au fost scoase la lumină decât de presă. De pe buzele marilor jurnalişti, oamenii au putut afla că sunt jecmăniţi, că sunt minţiţi sau duşi cu vorba. Dar să fim înţeleşi: niciodată presa nu a arătat atât de prost după 1989 decât acum! Dacă cineva îşi face impresia că “înţelegerea” a ce se întâmplă în jur se datorează “deontologilor”, care abia trecuţi de majorat, s-au şi transformat în atoateştiutori despre cum se face presa, ameţiţi fiind de “reţetele” cretinoide importate odată cu apariţia trusturilor de presă străine, se înşală amarnic!

 

Fătucile stupide şi tinereii imberbi care vorbesc despre “deontologie”, “echilibru” şi care se consideră a fi “de treabă”, dar care văd în negru şi printr-o inexplicabilă “lentilă de ură” toate subiectele despre care scriu / vorbesc, nefiind niciodată în stare să emită măcar o idee pozitivă despre nimic, nu pot să dea decât un fel de “apă la moară” unor telespectatori / cititori / auditori la fel de superficiali şi cu creierul la fel de “odihnit” ca şi al lor! Preocuparea acestora de căpătâi nu este, cum ne-am aştepta, mulţumirea ipoteticului auditor / privitor / cititor sau măcar autoperfecţionarea, ci mai ales propria glorie, câştigată repede, pe oricât de multe cadavre lăsate în urmă.

 

 Le rămâne, deci, tot celor din “generaţia expirată” să arate poporului care este legătura între faptele care “se întâmplă” pe scena publică, apoi dedesubturile unei banale ştiri, ale unor alianţe sau despărţiri, ale oricărui aparent insignifiant gest politic. Lor le datorăm înţelegerea mai profundă a mersului propriei istorii, pentru că ascultăm/vedem/citim analize bine făcute, editoriale, scrise de oameni cu mult timp “pierdut” prin biblioteci, care nu numai că au informaţii, dar le şi pot pune cap la cap; pot să aşeze acest puzzle în aşa fel, încât să înţelegem de ce ne este rău sau bine.

 

Personal, mă simt mai în siguranţă când pot să-i urmăresc la Tv sau să-i citesc pe excelenţii şi talentaţii analişti Cristian Tudor Popescu, Emil Hurezeanu, Andrei Marga, Sorin Roşca Stănescu, Bogdan Teodorescu, Ion Cristoiu, Mircea Mihăeş, Mircea Dinescu, Stelian Tănase, Petru Romoşan, Dan Pavel, Oana Dobre, Vladimir Tismăneanu, dar şi mai tinerii Radu Tudor, Mircea Badea sau Mihai Gâdea.

 

Cu toate câte li se pot reproşa acestor ziarişti sau acestui tip de jurnalism pe cale de dispariţie, trebuie să recunoaştem că ei sunt aceia care aproape douăzeci de ani au refuzat să transforme profesia de ziarist într-o simplă meserie, pe care poate s-o facă oricine. ªi sper că nu greşesc, dar, spre disperarea multor politicieni şi spre binele acestei naţiuni oropsite, cei care spun că se informează mai ales din presă se referă cu precădere la acest fel de jurnalism.