De ce murim cu zile la uşa spitalelor?

Acum mai bine de patru ani, când guvernul liberal a ajuns, în înţelepciunea lui, la concluzia că cel mai nimerit politician din spiţa Brătienilor, pentru pornirea multaşteptatei reforme a sistemului de sănătate, este contabilul Eugen Nicolăescu, lumea medicală a avut un moment de descumpănire.

 Moment care s-a prelungit pe toată durata mandatului acestui “încurcă-lume” plantat de Tăriceanu parcă înadins pentru a face praf şi ceea ce mai rămăsese în picioare sub presiunea condiţiilor din ce în ce mai precare ale sistemului sanitar. Vă amintiţi, cu siguranţă, imensul scandal generat de acest sinistru personaj o dată cu declanşarea acţiunii de partid, ce viza înlocuirea anumitor directori de spitale, în cea mai mare parte, cu clienţi politici ai partidului susnumit. Chiar şi în oraşul nostru, distinşi profesori, medici cu o prodigioasă activitate şi cu un renume extraordinar pe plan naţional şi internaţional, cum sunt domnii Radu Căpâlneanu şi Mircea Bârsan, de la “Institutul Inimii” , s-au “lovit” de imensa prostie a dlui Nicolăescu, însă opinia publică nu s-a lăsat înşelată de manevrele acestui individ.

Şi, ca o confirmare a eşecului comprimat în scăfârlia “ministrului cu mânecuţe de contabil”, la cercetarea de piaţă care a avut loc  în vederea desemnării  celor “10 pentru Cluj” – eveniment organizat de “Realitatea tv”- locul întâi a fost ocupat chiar de profesorul Căpâlneanu!

 

 Nu aş fi făcut referire la persoana dlui Nicolăescu în nici un caz (personaje ca Domnia Sa sunt de pomenit doar la panopticum!), dacă nu aş fi încercat să caut o explicaţie pentru periodicele scandaluri care au loc ori de câte ori  în sistemul medical apare câte o regretabilă breşă. Cearta între Colegiul Medicilor, pe de o parte, şi Ministerul Sănătăţii, pe de alta, nu face decât un anume fel de deliciu imund, transmis cu o fidelitate prostească, mai departe, de către mass-media de toate tipurile. Nu ne e de nici un folos că ministrul vânzător de maşini de lux întreabă, cu mutră de baby-face căruia i s-a furat jucăria, câţi bolnavi mai trebuie să moară, ca instituţia Colegiului Medicilor să treacă serios la interzicerea “en-gros” a dreptului de liberă practică în rândul medicilor, iar Colegiul să arate cu degetul spre “anchetele” de tip KGB-ist, din miez de noapte ale Ministerului, făcute doar pentru imaginea ministrului. Rezolvarea hiatus-urilor nu se face la televizor şi, mai ales, nu se face de  către medici care vând maşini şi nici de contabili. Oricât de politicieni ar fi aceştia.

 

 Am vorbit, înainte de a scrie aceste rânduri, cu mai mulţi medici, care cunosc în amănunt sistemul medical românesc şi care mi-au atras atenţia asupra cauzelor care determină  sistemul să fie dezastruos. Mai întâi, să remarcăm faptul că sistemul medical actual este, cu puţinele cosmetizări suferite în anii de după 1989, de fapt, cel copiat în anii puterii “populare” de la Mama Rusia Comunistă. Apoi să adăugăm că în sistemul acesta, profund nereformat, asistenţa medicală se desfăşoară cu precădere în  unităţi de urgenţă şi spitale, care nu mai fac, pur şi simplu, faţă imensului număr de asistaţi. Adăugaţi la această stare de supraaglomerare din spitale, pe de o parte, faptul că numărul policlinicilor s-a redus considerabil, iar aici norma impusă unui medic este de 28 de consultaţii pe ziua de lucru, asta însemnând un număr de circa 11 minute alocate pentru consultaţia unui pacient, iar pe de alta, drama medicilor de familie, care în loc să consulte oamenii pentru stabilirea unui diagnostic, fiind aglomeraţi de numărul mare de scripte şi activităţi administrative ale cabinetului, preferă să facă trimiteri bolnavilor spre unităţile enumerate mai sus.

 

 De fapt, această aglomeraţie de nedescris din unităţile spitaliceşti, coroborată cu o crasă lipsă de educaţie a oamenilor care apelează la serviciile medicale generează o atmosferă permanent încordată în aceste instituţii: lipsa de respect, frica de a nu fi depăşite cheltuielile – altfel, în anume locuri, imputabile medicilor! -, lipsa de civilizaţie, iată doar câteva tare ale unui sistem nereformat de 19 ani! Iar dacă vreodată, cineva, un specialist cu discernământ, va dori să caute, din vârful vremelnic al Ministerului Sănătăţii, vinovatul pentru că oamenii mor nevinovaţi în spitale, atunci, mai mult decât unii medici indolenţi (care există, e drept, ca oriunde în altă parte!), ar trebui făcuţi responsabili atâţia miniştri ai tot atâtor guverne cărora “li s-a rupt”, efectiv, de reforma în sănătate!