De ce ni se “fură” frumuseţea?

N-aş fi scris niciodată despre acest subiect dacă nu aş fi citit recente studii care ne spun că oamenii frumoşi ar avea o viaţă mult mai uşoară.

E greu să-mi dau seama exact despre legătura dintre frumu-seţe şi succes sau urâţenie şi eşec, atât pe plan personal, cât şi pe cel profesional, pentru că mi se pare că risc să nu concluzionez decât într-o problemă ou/găină sau catch 22.

Însă într-o carte recent publicată de Daniel S. Hamermesh, "Frumuseţea compensează", economistul prevedea că, în curând, oamenii extrem de urâţi vor primi ajutor guvernamental, la fel ca cei cu dizabilităţi. S-a observat că oamenii aproximativ frumoşi câştigă mai puţin în medie pe an decât oamenii extrem de frumoşi (şi nu mă refer aici la salariul lui Naomi Campbell comparat cu profesorul de geografie clasele 1-8; comparaţia evident este între oameni care deţin aceeaşi profesie). Însă cei urâţi, în urma cercetării făcute de economist, adesea nu reuşesc să treacă nici măcar de interviul preliminar, devenind astfel victima unui nou tip de discriminare, nou în sensul că de-abia recent a devenit discutat. Evident, citind toate acestea, nu pot să nu cred că tocmai am citit, de fapt, o glumă proastă, la care nici măcar nu am să încerc să zâmbesc. Încerc, mai degrabă, să îmi dau seama care ar fi criteriile pentru a primi un eventual ajutor social. Probabil guvernul american ar trebuie să deschidă un site web, asemănător celui HotOrNot, unde oameni din toată lumea voteaza cine şi cât de frumos este. Sau urât.

Tot zilele trecute am dat peste un articol în revista The New-Yorker, în care Malcolm Gladwell, autorul acestuia, făcea o radiografie a sistemului de admitere al facultăţilor "Ivy League", pe o perioadă de aproape 100 de ani. "Ivy League", pentru aceia care nu sunt familiari cu termenul, este un fel de Dior al universităţilor Lumii, atât ca preţ, cât şi ca faimă, care ar asigura posesorului de diplomă o viaţă călduţă şi un pic mai mult decât un job. O şansă la o carieră, şi asta, într-un timp mai scurt. La fel cum, ca să mă întorc la comparaţia mea de connaisseur al vitrinelor scumpe, Dior din cap până în picioare, asigură norocosului/ei intrarea la club, înaintea săracilor ce-s puşi să aştepte în linie pentru "impresie".

Nu este nou că la aceste facultăţi admiterea este atât de complexă încât un record academic fără pată îţi asigură, poate, doar un prim interviu. Notele de mult nu mai sunt factor de decizie în criteriul de selecţie, deoarece şcolile "de lux" se uită, concomitent şi cu acelaşi interes, la familia din care te tragi, la ce mănânci dimineaţa, la ce muzică asculţi, câţi prieteni ai şi ce ai făcut vara trecută la mare etc; practic, tot ceea ce eşti în afara posesorului de carnet şcolar. Mulţi ar spune că sistemul acesta este extrem de subiectiv: până la urmă, studentul spune ce crede că universitatea vrea să audă, iar cei implicaţi în selecţie aud numai ce vor. Alţii ar spune că este o bună modalitate de a-i selecta şi pe acei tineri care, deşi nu au 10 pe linie, au alte calităţi la fel de importante ca acelea de a memora poezii şi aplica teoreme matematice.

Poate că au o personalitate de învingători sau o intuiţie de invidiat, sunt ambiţioşi, energici, creativi, au încredere în forţele personale, sunt independenţi emoţional, şamd. Nu sunt acestea calităţi pe care le apreciem pe plan personal la cei de lângă noi? Atunci de ce nu le-ar căuta şi o universitate? Până la urmă, dacă notele spun ce este acum, personalitatea spune ce va fi pe viitor. Universităţile investesc, ca orice firmă, în propria imagine şi se mândresc cu propriii studenţi - viitori oameni de carieră - exact la fel cum părintele se laudă că fiu-său sau fiică-sa e doctor. Mulţi dintre noi se uită când acceptă prietenia cuiva nu doar la aspect sau la IQ (cunosc controversele legate de cel din urmă), dar avem şi alte repere ce ne ajută să luăm decizia că un om este Om şi, ca atare, merită spaţiul de lângă noi. Unul dintre acestea ar putea fi visele şi idealurile lui, cât de mulţumit este de propria viaţă, iar dacă nu, ce face ca să o schimbe.

Şi, poate nu în ultimul rând, din ce familie se trage. Însă când o universitate te întreabă câte clase a terminat tatăl tău sau numele de familie al mamei, nu pot să nu-mi ascund stupefacţia şi mirarea. Într-o lume în care şansele tuturor ar fi, teoretic, egale, provenienţa pământului de sub unghii ar trebui, practic, nu teoretic!, să nu conteze. Dar iată că şcolile "Ivy League" vădit ne arată că suntem egali atât timp cât acel pământ e de soi bun, atât în sensul că poate rodi o viitoare viţă nobilă, dar şi că, la un moment dat, va da vin bun. Dacă îmi amintesc filmele cu studenţi la Harvard, aceştia întotdeauna erau interpretaţi de actori tineri şi frumoşi, după standardele majorităţii. La fel văd şi la mine la facultate. Nu o dată am împărtăşit prietenilor că, suspect, colegii mei arată un pic mai bine ca majoritatea oamenilor, după standardele de frumuseţe acceptate global: simetrie a feţei şi a corpului care parcă debordează de sănătate.

Ai zice că, pe lângă inteligenţă şi ambiţie, şcoala "Ivy League" este şi un concurs de frumuseţe. Aşa cum Malcolm Gladwell a scris în articolul menţionat, în arhivele Harvard au fost găsite comentarii de acest fel în dosarele aplicanţilor: "Scundă şi cu urechi mari". Evident nu se poate spune cu siguranţă că această caracteristică fizică a fost adevăratul motiv pentru care tânăra cu urechi prea mari şi deranjante pentru cei de la Harvard a fost în final respinsă. Poate dacă nu participam eu însămi în acest proces, nu aş fi fost atât de indignată. După ce am predat un set de documente în care, inevitabil, am furnizat date despre "rădăcini", culoarea ochilor şi salariul pe lună al părinţilor, şi un eseu cât un capitol scurt de carte, în care explicam de ce cred că sunt "material Ivy League" (când nici nu ştiam exact ce înseamna), am fost chemată la un interviu, semn că mă aflu doar cu un picior în universitate.

Suspectă, o doamnă din comisie, cu privirea amabilă, dar punându-mi întrebări "sub centură", m-a chestionat în legătură cu deciziile mele trecute şi planurile mele viitoare. De ce aia şi nu cealaltă, de ce atunci şi nu mai târziu da. Nu am să ştiu niciodată dacă răspunsurile mele au satisfăcut-o sau faptul că am zâmbit confident, încercând să ascund ventilaţiile respiratorii cele mai grave pe care le-am avut în viaţa mea. Nu ştiu dacă nu cumva a contat gluma pe care am făcut-o şi care, cred eu, a relaxat-o. Îmi făcusem "temele", e drept, şi ştiam că nu mă duc la un interviu pentru admitere, ci la un fel de "blind date".

Cristina CALANCEA
Cristina Calancea a studiat Jurnalistica la UBB Cluj şi a lucrat ca ziarist TV. În prezent studiază Ştiinţele Politice la Universitatea Columbia, New York, USA