De ce nu ar fi trebuit să renunţe Bulă la cariera de ginecolog autodidact

El a fost cel care, aflând ce vor să facă soţii Curie şi că au nevoie de nişte minereu de uraniu, s-a sacrificat pentru umanitate şi le-a dus celor doi 45 de bare de pehblendă de cea mai bună calitate, ca să poată să descopere radioactivitatea.

Tot el, la o bere cu Cehov, i-a sugerat că o piesă cu doar două surori ar fi cam plicticoasă, că n-ar fi de ajuns, aşa că mai mult succes ar avea cu trei, iar Cehov s-a conformat şi a ajuns celebru. La începutul secolului trecut, şi-a pus în minte să studieze triburile de eschimoşi canibali care trăiau în preajma Polului Nord; pus pe fugă de o gloată de canibali furioşi, a trecut la aproximativ 7 metri de pol cu ani buni înainte ca primul picior de explorator să fi ajuns acolo. Este cel care a depus cereri pentru 237 de brevete la Biroul pentru Invenţii de la Londra, însă din păcate toate i-au fost refuzate pe loc, cu excepţia a două dintre ele, care i-au fost refuzate puţin mai târziu. A inventat spălătoria de maşini cu mult înainte ca aceasta să poată fi folosită potrivit scopului, pentru că tavanul şi uşile maşinilor de epocă nu erau etanşe şi şoferii riscau să fie făcuţi fleaşcă în timpul procedurii.

Prin urmare, invenţia sa a fost cedată pentru spălarea uriaşelor butoaie pentru bere, o mare pasiune a vieţii lui. A mai inventat cana pentru supă (cu ajutorul căreia supa putea fi separată de grăsimea care pluteşte la suprafaţă), ciocanul care bate trei cuie deodată, peria dublă pentru curăţatul cravatelor, chiloţii cu oală de noapte încorporată, pentru domnii care călătoresc şi multe altele. A trimis guvernului SUA planurile după care s-a construit Canalul Panama; a purtat o corespondenţă îndelungată şi fructuoasă cu GB Shaw, atâta că înfumuratul său interlocutor nu s-a obosit vreodată să-i răspundă; aflat într-o vizită la nişte prieteni din Paraguay, a inventat primul teatru de păpuşi din lume, iar la Viena a pus bazele primei şcoli de criminologie, muzică şi balet din întreaga lume; când Graham Bell a descoperit telefonul, a constatat cu uluială că avea trei apeluri nepreluate de la el. Fireşte că l-aţi recunoscut pe marele erou ceh Jára Cimrman, „genial inventator, dramaturg, compozitor, înţelept, filosof şi ginecolog autodidact", neglijat în timpul vieţii, dar care îşi trăieşte acum, la vreo 100 de ani de la dispariţie, anii de glorie eternă.

În 2005, pe când şi TVR organiza concursul acela la finalul căruia îl vom fi cunoscut pe „cel mai mare român al tuturor timpurilor", televiziunea publică din Cehia derula competiţia omoloagă, încheiată cu un uriaş scandal public. La centralizarea voturilor publicului, cel mai mare ceh din istorie a ieşit Jára Cimrman, personalitatea uluitoare din a cărei biografie copleşitoare mi-am permis, cu umilinţă, să spicuiesc mai sus. Masaryk şi Havel îl privesc pe Cimrman din josul clasamentului, Dvoøák şi Smetana sunt departe de primele locuri, Sfântul Duce Venceslas, patron spiritual al Boemiei, abia a prins Top 20, părintele bravului Švejk a fost pe 38, Kafka nu a intrat în primii 50, iar Milan Kundera a fost la un mic pas să nu intre nici măcar în primii 100.

În ajunul Ajunului Crăciunului din 1966, cei trei realizatori ai unui show de radio care i-au dat viaţă prima dată lui Jára Cimrman nici nu îşi imaginau ce legendă aveau să creeze. Treptat, audienţa show-ului lor radiofonic creştea, aşa încât au construit treptat o biografie epopeică amănunţită a genialului Cimrman, trecându-i în revistă cele mai năstruşnice invenţii, într-o cheie de un comic absurd delicios. În anul următor, cei trei au fondat Teatrul Jára Cimrman, care este astăzi unul dintre teatrele pragheze cu cel mai mare succes la public. Au înfiinţat o nouă ştiinţă, cimrmanologia, o nouă teorie filosofică imaginară („externalismul") şi au scris chiar cărţi biografice ale marelui erou. Totul începuse dintr-o joacă, din plictiseală, lipsă de subiecte de discuţie, ajungând la proporţii uriaşe. Astăzi, există străzi în Cehia care îi poartă numele, iar un asteroid descoperit de un ceh în 1996 a fost botezat în cinstea lui. În cele din urmă, televiziunea cehă a refuzat să-i acorde titlul de „cel mai mare ceh", explicând că emisiunea-concurs avea drept obiect personalităţi reale, nu imaginare.

Una peste alta, Cimrman este expresia purificată a sufletului unui popor mic cu ambiţii mari, conştient de lipsa sa de excepţionalitate la nivel global, dar dispus să glumească şi să-şi demonstreze umorul absurd, sec şi, deseori, imposibil de gustat, inclusiv în raport cu propriii eroi şi legende. Un popor care îşi permite să râdă de trecut, dar care măcar îşi păstrează astfel şansa de a se lua în serios în prezent, fără fandoseli şi machiaje stridente, de paradă.

La „Mari români", Bulă a ieşit pe locul 59 şi era descris pe site-ul oficial al concursului drept „descendent (bastard?) al lui Păcală şi Mitică. Pare când foarte şmecher, când foarte fraier. În ambele ipostaze, şochează şi stârneşte râsul. Râdem de el ca să nu râdem de noi." În schimb, pe primele locuri s-au clasat produsele unor şcoli istorico-propagandistice care au dat dovadă de-a lungul timpului de maximă eficienţă în fardarea realităţii (Ştefan cel Mare pe 1, Mihai Eminescu pe 3, Mihai Viteazul pe 4, Ion Antonescu pe 6), iar Nicolae Ceauşescu a ratat la mustaţă topul primilor 10. Fără să fie un studiu riguros ştiinţific, rezultatele dau câteva indicii despre poporul român. Îşi fetişizează o istorie îndepărtată masiv contrafăcută, pe care oricum şi-o cunoaşte abia din auzite, în schimb este dispus să-şi uite istoria recentă, să-şi ierte călăii şi să se recunoască involuntar drept victimă a unui dramatic episod de manifestare a sindromului Stockholm. Totodată, eroul său comic naţional are anvergura unui şperţar descurcăreţ (ce cuvânt magic şi neaoş românesc!), cu un nume pe care mulţi încă îl pronunţă cu sfială. Un suflet colectiv pe care ni-l ştim imatur, neomogen, dar care nu creează condiţiile minţii colective să judece limpede un prezent complicat. Ne raportăm cu prea multă nostalgie bleagă la istoria edulcorată a evului mediu încât să mai fim capabili să ne trăim timpul istoriei trăite cu maximă luciditate şi responsabilitate.

Dacă tot n-am proiectat noi canalul Panama şi ne-a furat planurile de sub nas un ceh imaginar, măcar canalele de irigaţii să fi fost în stare să le păzim de hoţii de noi. Poate că nici seceta verii ăsteia blestemate n-ar mai fi fost aşa aspră. Nu cumva faptul că nu am avut în istoria noastră - reală sau imaginară - niciun ginecolog autodidact ne împiedică acum să ne moşim viitorul? Nu cumva luând prea în serios bazaconiile proletculiste şi protocroniste ne-am pierdut simţul colectiv al realităţii momentului şi simţul umorului pentru a depăşi crizele? Nu cumva aveam nevoie să fi inventat o cană care să separe nu supa de grăsime, ci grâul de neghină? Nu cumva fundătura în care am ajuns e cauzată tocmai de faptul că niciun român din fruntea statului nu a descoperit încă telefonul, aşa încât habar n-are încă de sumedenia de apeluri pierdute între timp de la vreo douăzeci de milioane de nevorbiţi?