„Universitatea Cluj se va desfiinţa în cel mai scurt timp", a fost sentinţa pronunţată săptămâna trecută de un personaj care-şi abandona biroul după patru luni bogate în scandaluri şi intrigi. A stat prea puţin ca să priceapă că istoria nu are bilanţ contabil, că există un fir ce leagă generaţiile, o legătură mai puternică decât un act în formă autentică.
În primele zile la Cluj, la uşa directorului executiv a bătut unul dintre angajaţi pentru a anunţa o vizită: „Vă caută domnul Remus Câmpeanu. Poate intra?" Răspunsul a tăiat, pentru câteva clipe, răsuflarea ascultătorilor. „Cine e Remus Câmpeanu?", a întrebat Anamaria Prodan. I s-a explicat că e un fost căpitan şi preşedinte al clubului, că a marcat în finala din 1965, că e, termenul a fost demonetizat, un simbol al „Şepcilor Roşii". Anamaria Prodan a rămas tot corigentă şi după trimestrul petrecut în Ardeal. A învăţat ceva, dar nu a prins esenţa. Ar fi fost suficient să privească pe geamul biroului şi ar fi înţeles că sentinţa nu poate fi executată. Acolo, la capătul Parcului Detunata, câteva zeci de copii alungă norii negri cu zâmbetele şi strigătele lor melodioase. În fiecare marţi şi joi seara, grupele de puşti, împărţite în mai multe ateliere, aleargă din tot sufletul după minge. Cei mai mici se adună în jurul balonului, într-o grămadă zurlie, ceilalţi încearcă şi execuţii pretenţioase, învăţate de la televizor. În pauza de apă, vorbesc despre fotbal şi ai o strângere de inimă dacă-i auzi. „Tu crezi că <<U>> poate lua campionatul?", e mirat un copil de replica primită. La final se strâng în cerc împreună cu profesorul şi ţipă în cor: "Haide U!"
Veselia lor e molipsitoare şi tonică. Se dăruiesc fără să pretindă nimic în schimb. Ploaia de veşti proaste nu îi sperie, nu-i atinge. Dacă eşti atent, vezi că deasupra parcului a apărut un curcubeu. Probabil că şi antrenorii prichindeilor l-au zărit, altfel nu ar accepta să mai treacă o lună fără să-şi încaseze lefurile. Sau poate au dat în mintea copiilor. Părinţii care asistă la hârjoană urmează un tratament reconfortant pentru spirit şi suflet. Dincolo de parc nu e o altă ţară, nu e un teritoriu necunoscut. E o parte din viaţa oraşului, e "U".
Suntem în apropiere de un alt parc, undeva în inima urbei. "Allez, <<U>> Cluj, allez, allez!". A luat titlul Universitatea, ce e cu hărmălaia aceasta? Nu, au mai rămas vreo 20 de minute din meciul cu Ceahlăul şi „Şepcile Roşii" au un jucător mai puţin, Drăghici a fost eliminat. Nici o pierdere, veţi spune, e un ratangiu inimitabil. Totuşi, în tensiunea acestor zile pline de prognoze mohorâte, o victorie ar fi o alinare. Tabela indică 1-0 şi spectatorii au simţit momentul de cumpănă. Pe gazon e şi Szilagyi, căpitanul fără banderolă. „Allez, <<U>> Cluj, allez, allez!". Nu scandează doar peluza, aproape toţi spectatorii sunt în picioare. E un concert pe care nu l-am mai auzit de multă vreme. Când şi-au simţit echipa ameninţată, au lăsat deoparte supărările şi dezamăgirile şi s-au strâns într-un scut. Printre cei care au preluat refrenul galeriei sunt şi câţiva dintre puştii poznaşi din Detunata. La final, un domn grizonat,undeva pe la 50 de ani, îl opreşte pe un părinte ce supraveghează vigilent paşii băieţelului cu fular alb-negru. „Vă felicit că vă creşteţi copilul în spiritul <<Uist>>", i-a transmis cu ochii în lacrimi. „Vor veni şi zile mai bune", i-a replicat tatăl, care încearcă să depăşească mai repede clipa tulburătoare. „Nu ştiu dacă vor veni. Mereu vin vremuri tot mai rele", punctează domnul în vârstă şi se strecoară spre ieşire.
Afară e beznă, becurile de lângă stadion nu funcţionează, autorităţile locale fac economie când nu trebuie. Unii se pregătesc să stingă lumina la „U" Cluj, alţii îi vestesc decesul. Nu vă fie frică. Ridicaţi capetele şi arătaţi-le curcubeul.
