De ce nu ne vâră Dumnezeu destinul în traistă?

Probabil că nu ne aflăm întâmplător în situaţia în care trăim acum. Sunt lucruri despre care ne-am obişnuit să credem că nu le putem schimba. Ne “împrietenim” cu ele.

Ajung să ni se pară normale, de neclintit, ajungem să intrăm într-o oarecare plictiseală, un fel de "akkedia" despre care vorbeau Părinţii Pustiei, intrăm sub imperiul unui "Demon al unei amiezi perpetue, nesfârşite" care ne opreşte din orice fel de proiect am avea. Cu siguranţă că cele mai multe lucruri care "ar fi putut să fie" nu au ajuns în faza aceasta tocmai din cauza acestei plictiseli, a acestei oboseli presărate cu lentoare care survine atunci când un lucru, un om, o situaţie pare (cu toate că facem imposibilul să nu pară aşa) din ce în ce mai departe...

Dar tocmai această situaţie presupune, cred eu, o anume credinţă cu care să pleci la drumurile importante. Importante atât pentru tine, ca asumare a unui destin, cât şi pe ale celor pe care, vrei, nu vrei, îi reprezinţi prin ceea ce ai reuşit tu să devii. "Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă!" spune un proverb vechi românesc. Sensul e suficient de clar pentru oricine: în viaţă, cel puţin de câteva ori, îţi este dat să alegi pentru propriul tău destin. E o alegere pe care trebuie să ai curaj s-o faci, s-o asumi şi s-o duci la bun sfârşit. Ăsta ar fi cazul fericit. La noi, la români, adevărul acestei fraze este extrem de vizibil...

Dumnezeu ne-a dat mai întâi răul. Ne-a dat dictatura, urâtul, cenuşiul. Spera, în sinea Lui, desigur, să ştim să alegem, în viitor, la "întâlnirea" cu democraţia; să ştim s-o alegem pentru vieţile noastre, să ne bucurăm de ea. Dar la fel ca în destinele personale ale multora dintre noi, acest lucru nu s-a întâmplat. Şi e incredibil cum seamănă uneori destinele personale ale multora cu destinele propriului popor. Asemeni personajului kafkian din "În faţa legii", destinele noastre, luate câte unul sau la un loc, s-au oprit. Le-a fost oarecum să aleagă să intre pe uşa aceea care era făcută anume pentru ele. Au rămas afară. Din viaţă, din istorie. Încercările la care am fost supuşi nu ne-au dus, după cum se vede, la asumarea şi alegerea cea bună.

Ne-au dus spre plictiseală şi inerţie, ca să fiu mai aproape de eufemism. Atât în propria noastră viaţă, cât şi în aceea a poporului nostru s-a instalat temeinic şi paralizant un fel de plictiseală repetitivă, descărcată de sens. Ca un destin care arde la întâlnirea aceea esenţială, după care uită să întreţină flacăra creatoare. Mircea Eliade spune undeva despre această "lene" a uitării semnificaţiilor momentelor "date". De distrugerea lor în haloul plictisului şi al satisfacţiei de a fi fost ales pentru anume construcţie. Nu se ajunge uşor să distingi din suma imensă de situaţii ale propriei vieţi "acea" întâlnire, "acel" moment care te va duce înainte. Iar dacă totuşi ai fost pus în faţa lui, atunci a te plictisi şi a nu face din acel moment esenţial al propriei vieţi o stare de graţie asta nu poate fi iertat.

Dacă poporul nostru se află de o bună bucată de timp în această situaţie, este mai ales pentru că, deşi nu a ratat întâlnirea cu istoria, în 1989, s-a plictisit odată cu trecerea anilor să mai construiască. S-a plictisit parcă să mai întreţină starea aceea de "ardere" care l-ar fi dus spre democraţie. În plictiseala aceasta ancestrală cel mai bun lucru, cel mai eficient, ni s-a părut să nu facem nimic. Să nu dorim decât satisfacţii facile şi, mai rău, ca în orice stare de plictiseală bolnăvicioasă, să ne întoarcem în timp. Am plecat din 1989 şi am ajuns, după douăzeci de ani, în acelaşi an. Uneori, pe anume segmente ne aflăm în timpul poliţiei politice din anii ‘50. Am ajuns la letargia şi neimplicarea de atunci.

La atomizarea societăţii, la ură, la invidie, la delaţiune, la minciună generalizată. Asta a rămas din şansa noastră ca popor. Nu ştiu câte destine personale, de cuplu sau de grup s-au frânt din cauza plictiselii. Nu ştiu câţi dintre aceşti oameni se vor întoarce, plictisiţi de imaginea fascinantă a ceea ce ar putea realiza, înapoi, în propriul trecut, doar pentru faptul că nu li s-a părut suficient de important să-şi imagineze în fiecare secundă că este şansa lor cu care, poate, nu se vor mai întâlni niciodată. Ne stingem uneori ca oameni, dar şi ca popor, asemeni unui chibrit care nu arde până la capăt. Uităm să înclinăm băţul, ca flacăra să poată arde, ni se pare că rolul nostru s-a terminat odată cu aprinderea fosforului... Dar fosforul n-a avut decât rolul de a face posibilă flacăra! Înclinarea chibritului, protejarea arderii în căuşul palmelor este datoria noastră.

Îmi aduc aminte de Noica şi de plăcerea lui de a aprinde focul în teracota rece a camerei de deasupra bibliotecii din Păltiniş. Spunea că focul trebuie întreţinut, că, dacă nu ai o relaţie anume cu el, se stinge. Odată ce s-a aprins, trebuie "zgândărit"; trebuie să ai o interacţiune cu însăşi mecanica lui, chiar dacă flacăra există... Să-l stârneşti, ajutându-l astfel să prindă viaţă! Poate că ni se par prea departe oamenii care fac parte din propriul nostru destin; poate că ni se par prea departe ţelurile la care visăm, ca să le menţinem înlăuntrul nostru la aceeaşi "tensiune" ca în momentul în care am avut revelaţia unei posibile deveniri anume.

Poate că e în vocaţia noastră, a poporului şi a indivizilor, să ne plictisim de propriile noastre esenţe şi entuziasme. Să le privim luând o plictisită distanţă, ca nişte spectatori obişnuiţi să fim "aleşi", să ne privim rosturile şi esenţele acorporal şi ieşiţi din propriile noastre trăiri ca şi cum am şti că vom pierde partida pe care o jucăm iarăşi şi iarăşi împotriva propriului destin. Chiar şi când Dumnezeu ni-l dă, uitând parcă, într-un fel de pedeapsă, să ni-l vâre în traistă...