DISTRIBUIE
Europa actuală a început să se configureze în secolele XI-XII. Este ştiut că, anterior, centrele dezvoltării au fost în Răsărit - începând cu Egiptul, Ierusalimul, Grecia antică. Dar deja în secolele amintite Vestul începe să se desprindă, lăsând în urmă restul continentului.
În secolul al XVI-lea, ţările din Europa Răsăriteană se plasau deja semnificativ în urma ţărilor occidentale sub aspectul producţiei economice, dezvoltării tehnologice, diferenţierii sociale, urbanizării, iniţiativelor culturale. Ţările răsăritene începeau să fie “înapoiate”, iar rămânerea în urmă nu a mai fost surmontată nici până astăzi.
Răspunsurile la întrebarea privind originile (cauzele) rămânerii în urmă a ţărilor din Europa Răsăriteană faţă de Occident lasă să se observe următoarea ordonare: a) rămânerea în urmă precede epoca modernă şi a fost generată pe treptele istoriei anterioare, premoderne; b) slaba urbanizare în consecinţa acţiunii dezlânate a regilor, stăpânilor feudali şi conducătorilor bisericeşti, care nu au conlucrat la timp la crearea unei dinamici politice şi a unei atmosfere intelectuale favorabile dezvoltării; c) dependenţa de ţările dezvoltate ale Occidentului european şi de America; d) căderea sub dominaţia otomană; e) contactul prea redus cu ţările Europei Occidentale; f) căderea ţărilor din Europa Răsăriteană sub controlul viziunilor naţionaliste ale unei elite intelectuale ambiţionate să-şi păstreze dominaţia; g) căderea acestor ţări sub socialismul răsăritean; h) dificultăţile adaptării la prerechizitele culturale şi comportamentale ale societăţii moderne; i) întârzierea implementării de reforme ce favorizează dinamica şi dezvoltarea. Avem astăzi raţiuni suficiente să ne îndoim de unele dintre aceste răspunsuri.
Aş menţiona mai întâi faptul că astăzi - aşa cum am arătat în volumul Filosofia unificării europene (2003) - în mult discutata “apartenenţă la Europa”, trebuie, prin forţa stărilor de lucruri, să operăm diferenţieri principiale. Anume, diferenţierea între “apartenenţa geografică” (sau situarea în limitele date de Oceanul Atlantic, Munţii Urali, Marea Mediterană, Oceanul Îngheţat de Nord), “apartenenţa istorică” (sau participarea la mişcările care au dat formele instituţionale şi culturale ale Europei, de la crearea polisurilor, trecând prin contactul cu tradiţia iudeo-creştină, cu soluţiile moderne în cunoaştere, economie şi drept, la apărarea fundamentelor societăţii libere), “apartenenţa instituţională” (sau întruchiparea organizărilor şi legislaţiei societăţii deschise) şi “apartenenţa culturală” (sau cultivarea unei atitudini în cunoaştere şi în viaţa practică, caracterizată de încredere în analiza factuală, failibilism şi cultivarea spiritului critic). Mai trebuie menţionat că unificarea europeană, desfăşurată după Al Doilea Război Mondial, se înfăptuieşte plecând de la ţările cele mai dezvoltate ale Vestului european şi pune accentul decisiv pe apartenenţa instituţională şi culturală la Europa.
Se poate spune legitim că dezvoltarea ţărilor nu este condiţionată strict geografic. Oricât de importante sunt resursele naturale, proximitatea faţă de mari căi de comunicaţie şi celelalte componente ale condiţionării geografice, acestea nu afectează hotărâtor dezvoltarea instituţională şi culturală. Destule ţări europene de astăzi au atins o dezvoltare instituţională şi o dinamică ce le face competitive pe pieţele pretenţioase ale inovaţiilor culturale şi tehnologiilor, fără a dispune de un mediu geografic generos. Pe de altă parte, sunt suficiente exemple de ţări europene care, deşi nu au participat la îndelungata istorie europeană şi nu pot invoca o substanţială “apartenenţă istorică” la Europa, satisfac neîndoielnic criteriile “apartenenţei instituţionale”. Trecutul nu a avut niciodată o greutate fatală, iar experienţe existente susţin ideea comprimării trecutului şi a posibilităţii ieşirii din trecut. Chiar dacă o tradiţie are importanţă crucială în dezvoltare, iar istoria anterioară nu este de ignorat, atunci când se caută explicaţia stării unor societăţi este adevărată constatarea că trecutul nu împovărează şi nu împiedică dezvoltarea.
Răspunsurile la întrebarea privind originile (cauzele) rămânerii în urmă a ţărilor din Europa Răsăriteană faţă de Occident lasă să se observe următoarea ordonare: a) rămânerea în urmă precede epoca modernă şi a fost generată pe treptele istoriei anterioare, premoderne; b) slaba urbanizare în consecinţa acţiunii dezlânate a regilor, stăpânilor feudali şi conducătorilor bisericeşti, care nu au conlucrat la timp la crearea unei dinamici politice şi a unei atmosfere intelectuale favorabile dezvoltării; c) dependenţa de ţările dezvoltate ale Occidentului european şi de America; d) căderea sub dominaţia otomană; e) contactul prea redus cu ţările Europei Occidentale; f) căderea ţărilor din Europa Răsăriteană sub controlul viziunilor naţionaliste ale unei elite intelectuale ambiţionate să-şi păstreze dominaţia; g) căderea acestor ţări sub socialismul răsăritean; h) dificultăţile adaptării la prerechizitele culturale şi comportamentale ale societăţii moderne; i) întârzierea implementării de reforme ce favorizează dinamica şi dezvoltarea. Avem astăzi raţiuni suficiente să ne îndoim de unele dintre aceste răspunsuri.
Aş menţiona mai întâi faptul că astăzi - aşa cum am arătat în volumul Filosofia unificării europene (2003) - în mult discutata “apartenenţă la Europa”, trebuie, prin forţa stărilor de lucruri, să operăm diferenţieri principiale. Anume, diferenţierea între “apartenenţa geografică” (sau situarea în limitele date de Oceanul Atlantic, Munţii Urali, Marea Mediterană, Oceanul Îngheţat de Nord), “apartenenţa istorică” (sau participarea la mişcările care au dat formele instituţionale şi culturale ale Europei, de la crearea polisurilor, trecând prin contactul cu tradiţia iudeo-creştină, cu soluţiile moderne în cunoaştere, economie şi drept, la apărarea fundamentelor societăţii libere), “apartenenţa instituţională” (sau întruchiparea organizărilor şi legislaţiei societăţii deschise) şi “apartenenţa culturală” (sau cultivarea unei atitudini în cunoaştere şi în viaţa practică, caracterizată de încredere în analiza factuală, failibilism şi cultivarea spiritului critic). Mai trebuie menţionat că unificarea europeană, desfăşurată după Al Doilea Război Mondial, se înfăptuieşte plecând de la ţările cele mai dezvoltate ale Vestului european şi pune accentul decisiv pe apartenenţa instituţională şi culturală la Europa.
Se poate spune legitim că dezvoltarea ţărilor nu este condiţionată strict geografic. Oricât de importante sunt resursele naturale, proximitatea faţă de mari căi de comunicaţie şi celelalte componente ale condiţionării geografice, acestea nu afectează hotărâtor dezvoltarea instituţională şi culturală. Destule ţări europene de astăzi au atins o dezvoltare instituţională şi o dinamică ce le face competitive pe pieţele pretenţioase ale inovaţiilor culturale şi tehnologiilor, fără a dispune de un mediu geografic generos. Pe de altă parte, sunt suficiente exemple de ţări europene care, deşi nu au participat la îndelungata istorie europeană şi nu pot invoca o substanţială “apartenenţă istorică” la Europa, satisfac neîndoielnic criteriile “apartenenţei instituţionale”. Trecutul nu a avut niciodată o greutate fatală, iar experienţe existente susţin ideea comprimării trecutului şi a posibilităţii ieşirii din trecut. Chiar dacă o tradiţie are importanţă crucială în dezvoltare, iar istoria anterioară nu este de ignorat, atunci când se caută explicaţia stării unor societăţi este adevărată constatarea că trecutul nu împovărează şi nu împiedică dezvoltarea.
DISTRIBUIE
Comenteaza
