Mai ieftin şi mai liniştit, explicăm noi tuturor care stau să ne asculte. Dacă spunem ceva şi despre aer curat nu ne mai crede nimeni - nici la ţară nu mai există aer curat. Aşa că îi asigurăm că avem linişte. Or, noi nu mergem neapărat la ţară ca să facem linişte, ci să avem linişte. Pentru că fiecare îşi aduce după sine gălăgia lui de la oraş, pe care acolo nu şi-o mai auzea din cauza cacofoniei generale. Dar, mai nou, şi oamenii de la ţară, taciturni cândva, ciulind urechea să audă vaca în grajd, au ajuns amatori de jucării cam zgomotoase: pompa cu care scot apă, fierăstrăul circular, motoreta cu care se duc la lăptărie.
Vecinul şi-a cumpărat burghiu. Om altfel timid, care abia îndrăznea să dea bună ziua. Fecior tomnatic, nu-l auzeai nici cânt trecea pe uliţă, dacă era întuneric chiar te speriai de apariţia lui silenţioasă. N-avea replică în discuţii şi de aceea avea tot timpul grijă să nu provoace pe nimeni, se trăgea totdeauna mai la marginea grupului, aparţinea şi nici nu aparţinea grupului prea gălăgios pentru gusturile lui.
Având ceva de făcut la casă şi profitând că, din cauza globalizării, maşinile de găurit produse în China au devenit atât de ieftine, şi-a luat şi el una. Sau a primit-o de la vreun văr de-al lui, cum se întâmplă lucrurile astea. Am auzit zgomotul şi am crezut că are vreun depanator, a venit un specialist local să-i rezolve vreo defecţiune, să-i fixeze ceva definitiv în perete.
L-am auzit şi ziua următoare. Lucrare mare, durează două zile, mi-am spus eu, dar când maşina în cauză a demarat toată săptămâna prin capul meu, am devenit curios şi m-am înfăţişat la poartă. Am bătut de câtva ori, dar nu m-a auzit nimeni din cauza sculei. L-am găsit la capătul târnaţului, unde îşi pusese o scândură veche pe două scaune şi dădea găuri. Transpirase, părul spelb i se lipise de frunte şi gioarsa aceea de lemn arăta deja ca un caşcaval. O scurtă vreme va avea nevoie de alta.
Ridică burghiul, care arăta ca o armă automată, un Uzi, pe verticală când mă văzu şi-l lăsă să-şi reducă turaţia de la sine. Sunetul se reduse cu un legato aproape muzical. Zâmbea fericit.
- Nu mă mai satur de scula asta, recunoscu el nevinovat.
Era gata să-mi facă o demonstraţie. Am dat din umeri şi m-am întors să plec. Asta l-a alarmat - să rămână fără spectatori.
- Dumneata nu ai ceva de reparat? Uite aici!
Apăsă iar pe trăgaciul formidabilei sale arme şi imediat se porni un zgomot ca de turbină manuală care deveni tot mai acut. Ochii îi străluceau de încântare, timiditatea îi dispăruse, se simţea egalul meu, chiar posibil binefăcătorul meu. Totdeauna am bănuit că viaţa ascunde o mulţime de ironii. Uneori chiar am văzut asta cu ochii mei, de câteva ori am simţit-o pe propria piele. Niciodată nu ştii ce zace în om. Vecinul meu de la oraş, un grăsun cu figură de contabil sedentar, şi-a cumpărat motocicletă. Şi nu una oarecare, ci un fel de bivol metalic, cu trei faruri şi cu un motor ca de locomobilă, cu care ne trezeşte pe toţi la şapte dimineaţa. Să-şi iei lumea în cap.
De când venisem la ţară eram ocupat în general cu trecerea zilelor. Aveam grijă ca dimineţile să fie lungi şi serile scurte. Somnul să se petreacă în bune condiţii şi dacă se poate dintr-o singură bucată. Altfel zilele aveau tendinţa să-şi întrerupă cursul, să se înţepenească. O zi din acestea te face să te întrebi ce cauţi tu aici, într-un univers fără evenimente?
- Banca din faţa casei. Am putea-o repara, i-am sugerat eu.
Mâine, acum nu avea timp. Mâine dimineaţă putea veni la mine devreme. Dăm nişte găuri şi fixăm lemnele în şuruburi. Dacă înlocuiai vârful maşinii, scoteai sfredelul şi fixai din astea (îmi arătă o cutiuţă cu vârfuri scurte de metal), aceasta devenea o şurubelniţă imbatabilă. Facem banca în trei minute. Poate mai aveam şi altceva de fixat.
- Şi când lucrăm se aude aproape în tot satul, ţinu el să mă asigure.
