Aruncați o privire pe tabloul acestei lumi. Opriți-vă o clipă asupra veștilor îngrijorătoare care sosesc din toate părțile. Pare că nimic nu poate stăvili setea de rău a satului planetar. Dacă înainte vreme acest rău era socotit în accidente și molime, acum el ne aduce războaie absurde, migrații disperate, atentate sângeroase și cinice, dihonie înverșunată între marile națiuni ale planetei. Când scriu aceste rânduri se anunță un atentat sângeros în Turcia, continuă luptele în Siria, în Statele Unite copiii se măcelăresc cu arme mereu aflate la îndemâna lor, marile cancelarii se suspectează și complotează pentru stabilirea fronturilor din noul război rece. O națiune care are prin Constituție stabilită „renunțarea pentru totdeauna la război" - vorbesc aici despre Japonia, care știe mai bine decât oricine ce înseamnă dezastrele războiului - figurează pe locul 9 în tristul clasament al națiunilor care cheltuie cel mai mult pe tehnica și pe pregătirile de război.
Marile minți ale omenirii se îndoiesc până și de reușita umanității în deceniile care vin. Situația mediului natural este cea mai rea de când omul a devenit prădătorul suprem al acestei planete; prea mulți sunt cei care neaga această judecată elementară, uitând că adevărul poate fi contestat, dar nu evitat. Un alt adevăr de neevitat este acela că, după ce i-a dat omului puteri nemeritate, pe care el le-a folosit discreționar, tehnologia este capabilă să pregătească ieșirea omenirii de rând de pe scena istoriei de toate zilele. Vizionarul Stephen Hawking ne avertizează: „Nu de roboți trebuie să ne temem, ci de capitalism", știind că, în goana după profit, deținătorii capitalurilor vor înlocui cu roboți cât mai mulți oameni, fără a le păsa de soarta acestora (nu zâmbiți neîncrezători, un studiu al Universității Oxford arată că, în următorii 20 de ani, în 35 la sută din locurile de muncă ale Regatului Unit oamenii vor fi înlocuiți de roboți).
Încercați acum să vă puneți în pielea mea, cea a unui băiețel care a deschis ochii asupra lumii la mijlocul secolului 20, într-o modestă urbe someșeană, în care timpul părea să oscileze între scaldele la Someș, vara, și partidele de schi pe Dealul Niculei, iarna. Sub pulpana groasa a comunismului, timpul părea să picure dens ca mierea - și nimic nu prevestea furtuna de evenimente, trăiri, sentimente, idei, controverse, confruntări, incertitudini și false speranțe pe care ni le vor aduce zbuciumatul început al liberului, dar neliniștitorului secol 21. Sper că nu mă înșel atunci când afirm că nicio altă generație din istoria umanității nu a cunoscut un ritm atât de înalt și un volum atât de important al schimbării în toate domeniile existenței sale.
Și aici găsesc, în mod paradoxal, rădăcinile optimismului meu. Dacă acum 50 de ani, o riglă de calcul era privită ca un miracol, iar acum 40 de ani programarea unui computer se făcea cu cartele anevoie perforate, am ajuns acum să utilizăm mijloace electronice și informatice performante, cu o capacitate de a procesa date și informații care mai ieri părea de domeniul fantasticului și care mă pot pune instantaneu în legătură nu numai cu uriașe baze de date din întreaga lume, dar și cu cumnata mea, aflată în misiune de voluntariat în Micronezia, cu prietenii mei din Statele Unite sau Brazilia. Și, pe aceeași cale, pot să iau contact cu diverse întâmplări, mai mari sau mai mărunte, care-mi reclădesc încrederea în puterile pozitive ale stirpei omenești.
În jungla deasă din Papua Noua Guinee, grupul muzical „Scouting for girls" a făcut o vizită tribului Huli Wigman, i-a inițiat sumar în tainele muzicii occidentale și, împreună, au înregistrat pe urmă o piesă în care muzicienii junglei, cu fețe vopsite în culori vii și cu coafuri extravagante, au participat cântând la instrumentele lor ancestrale și mormăind cu entuziasm la microfon. Totul a fost imortalizat într-un clip uluitor, în care două culturi atât de diferite se întâlnesc și conlucrează sub semnul unei umanități împărtășite! Un filmuleț care circulă pe aceleași canale ne prezintă un băiețel chinez de doar patru ani care cântă divin la pian o piesă dificilă, la care eu, după cei șase ani de studiu ai pianului, nu puteam decât să visez. Nu contează faptul că chinezii au descoperit acest „exotic" instrument doar în urmă cu câteva decenii, cu atât mai puțin contează faptul că aceste ritmuri și sonorități sunt pe deplin străine culturii lor - azi, China are câțiva dintre cei mai minunați pianiști ai planetei, iar în holul somptuos al fiecărui hotel chinez care se respectă întâlnești un pian, la care cântă o pianistă chineză în ținuta de gală europeană.
Există, deci... atât de multe diferențe... dar și atât de multe asemănări și confluențe. Tăria și măreția acestei unice specii înzestrată cu rațiune nu mai pot veni din exploatarea sălbatică, sângeroasă și cinică a diferențelor dintre noi, ci din înțelegerea și valorificarea creatoare a acestora. Dacă „sălbaticii" din jungla papuașă pot savura ritmurile muzicii occidentale, iar noi admirăm fascinați arta decorării faciale pe care o posedă, dacă chinezii pot mângâia clapele pianului aidoma celor mai mari virtuozi occidentali, iar noi practicăm cu încântare artele lor marțiale, optimismul meu este, pur și simplu, de neclintit.
