Nu mă omor după "crema" analiştilor de politică, nici chiar după cei celebri. Şi asta doar fiindcă analizele lor nu prevestesc niciodată nimic bun. Şi atunci, la ce bun să le mai citeşti? De data asta textul mi-a plăcut. Fiindcă este vorba acolo despre cel puţin o bucată de istorie pe care am trăit-o şi eu, alături de alţi "rataţi", sau "expiraţi" (cum vă vine mai la îndemână să spuneţi!). În mare, Fukuyama vorbeşte despre neajunsurile pe care le aduce în viaţa de zi cu zi a omului de pretutindeni implementarea tehnologiei de ultimă oră. Şi, implicit, cum politica actuală se subsumează / subsumează, într-un fel pe cât de esenţial, pe atât de ipocrit, acestui stil de viaţă din
ce în ce mai lipsit de substanţă. Fukuyama le spune cititorilor, dar mai ales celor care au avut norocul să trăiască într-o lume cât de cât normală că da, este o chestie de şansă, în primul rând, să fi trăit cu adevărat. Ca apoi să poţi mărturisi că ai trăit...
Că ai avut o copilărie cu stat în stradă şi bătut mingea până seara târziu, că ai avut genunchii şi coatele julite, că te-ai tăiat în talpă într-un ciob din albia râului, că străbăteai chiuind potecile pădurii, că mergeai la furat fructe, că mai luai o urecheală de la cei mari, că ai trăit o copilărie despre care poţi depune mărturie. Fukuyama face o comparaţie pe care din ce în ce mai puţini dintre noi o putem face. Cea a fotografiei făcută cu un aparat mecanic, pe film, şi cea digitală, lipsită de orice profunzime. Apoi, ne trimite la muzică ascultată acum, la căşti, pe Ipod-uri, MP 3 sau alte "aparate" care o distrug şi o deformează pur şi simplu. Unii dintre noi mai ştim despre ce e vorba. Din ce în ce mai puţini. Ne mai amintim că a face o fotografie înseamnă reglaje, analiză minuţioasă a luminii, a diafragmei, obturatorului,
a timpului de expunere, a subiectului.
Că o declanşare presupune o stare anume, o vizualizare extrem de personalizată a subiectului, a atmosferei; e necesar ca măcar o parte a ceea ce ne-am obişnuit (sau dezobişnuit?) să numim suflet, să se "poziţioneze" undeva deasupra noastră, a fiinţei noastre, care înglobează în întregul ei, firesc, un aparat de fotografiat clasic. Cu reglajele sufletului, cu reglajele aparatului, cu timpul consumat în interesul acelei declanşări, care va rămâne pe film, într-o fotografie, construind adevărul vieţii, şi nu surogatele fotografiei digitale, în care poţi să înşeli totul. Şi chiar pe tine...
Orice amintire, orice culoare, orice atmosferă. O înşelătorie care spune mult despre unde am ajuns. Despre ipocrizia asumată, despre lipsa profunzimii. Însuşi faptul că o asemenea fotografie poate fi ştearsă simplu, cu un "delete", nu este decât reafirmarea anulării oricărei memorii. Faptul că învăţăm şi în acest fel să ne mişcăm doar la suprafaţa vieţii. Ceea ce cred că e insurmontabil, pentru viitor. Adică, pentru noi, "expiraţii", nu. Noi mai putem asculta muzică pe CD -uri, în boxe performante. Că putem închide ochii şi ne putem imagina un concert. Că auzim minunăţia muzicii în deplinătatea ei. Că am avut parte de benzi de magnetofon, de Majak-uri, de aparate de fotografiat marca "Kiev", "Zorki", de filme "Orwo". Dar mai cu seamă despre tot ceea ce contrazicea, pe atunci, tot ceea ce se putea numi superficialitate.
Fotografia lua timp, de la reglajul aparatului şi alegerea subiectului, la preparatul substanţelor în laborator. Timpul necesar asumării unui act care să rămână undeva în istoria proprie şi care, poate, să reapară din memorie mai târziu şi să ne redea o dimensiune pierdută. Ascultatul muzicii se făcea undeva într-un interior, într-o cameră liniştitoare, iar actul scoaterii foşnitoare a discului din copertă, al aşezării lui pe discul pik-up-ului, reglajele înaltelor, joaselor, al bass-ului erau o parte a unui ritual care nu se poate face cu casca în ureche, pe stradă sau într-un club de astăzi, locul unde generaţii întregi de tineri se duc să "asculte muzică". Amintirea sunetului acului pe disc, înainte ca muzica să ţâşnească din boxe seamănă cu amintirea întregului preambul al fotografierii. Ce avem, deci? Ne întrebăm cum anume este posibil ca viaţa să se petreacă din ce în ce mai mult la suprafaţa sufletelor noastre?
Cum de-am putut ajunge la o asemenea ipocrizie imensă şi barbară, prin însăşi delicateţea ei politicoasă şi "politically corectă"? Cum din an în an politica şi viaţa în afara ei se consumă atât de arificial şi cu atâta lipsă de sens? Poate că adevăratele întrebări pe care ar trebui să ni le punem, plecând de la o fotografie făcută pe pe film şi de la un disc de vinil, ar trebui tratate cu mai multă grijă... De exemplu, cât de adânc mai putem privi în noi înşine? Cât timp ne mai alocăm, prin propriile noastre alegeri, pentru a lupta împotriva superficialităţii şi ipocriziei care tind să ne acopere viaţa ca o mare de întuneric? Cât mai facem ca tinerele generaţii să mai conştientizeze cât de importante sunt acele mii de secunde de linişte/nelinişte care lipsesc din viaţa lor? Acelea în care se compun istoriile imaginilor pe care le fixăm pe un film, ale sunetelor care se pregătesc să apară din difuzoarele unui pick-up?
Ce anume se ascunde în interstiţiile acestui timp în care putem gândi fiecare mişcare a propriei fiinţe, a aceleia din interior, pe care atât de puţini o (mai) pot vedea? Câte din hotărârile asupra propriei vieţi s-ar cuveni să se nască în acele secunde, care nu mai există, cât inefabil şi câtă substanţă mai preţioasă decât aurul se pierd doar pentru că în curând nu vom mai avea timp decât pentru gesturi de un formalism desuet şi ipocrit? Poate că acestea sunt, de fapt, şi întrebările lui Fukuyama. Şi poate că ele i-au încolţit în minte pe când apăsa uşor, ca şi când ar fi mângâiat o amintire, declanşatorul unui "Leica M 6"...
