Declaraţia de la Bologna (1999). Probleme şi erori de aplicare

Universităţile europene sunt angajate astăzi în “procesul Bologna”.

După adoptarea Declaraţiei de la Sorbona (1998), tot mai multe ţări au semnat Declaraţia de la Bologna (1999), ce avea două scopuri majore: să creeze “aria învăţământului superior european”, reducând barierele în faţa mobilităţii profesorilor, cercetătorilor şi studenţilor, şi să mărească competitivitatea universităţilor europene. Suntem după încheierea decadei de aplicare a Declaraţiei de la Bologna, încât  putem face un bilanţ şi putem semnala problemele apărute.

 

Atunci când Declaraţia de la Bologna a fost lansată, s-au formulat câteva temeri: atenuarea diferenţelor dintre sistemele de învăţământ superior din Europa va aduce invazia de specialişti dinspre ţările mai dezvoltate; formarea ariei europene a învăţământului superior va afecta originalitatea acestor sisteme; restructurarea studiilor universitare va duce la scăderea calităţii pregătirii studenţilor. Nici una dintre temeri nu s-a confirmat. Au sporit, în schimb, şansele de mobilităţi academice pentru predare şi, respectiv, pregătire în universităţi din ţări diferite, s-a redus diferenţa dintre centre şi periferii, s-a conturat dimensiunea europeană a universităţilor. Paharul schimbărilor benefice este pe jumătate plin, dar, trebuie spus, cealaltă jumătate este cu probleme.

 

în diferite ţări din Europa se întâmpină, în măsuri variate, probleme ce ţin de aplicarea Declaraţiei de la Bologna şi probleme ce ţin de situaţia universităţilor.

Dintre problemele ce ţin de procesul Bologna se detaşează câteva ce merită de pe acum atenţia: probarea noii structuri a studiilor (bachelor, master, doctorat, etc.) pe piaţă încă nu a fost făcută suficient; uniformizarea duratei studiilor pentru bachelor (în multe ţări şase semestre) afectează unele specializări (teologie, filologie, arte, etc.); studiile master sunt prea puţin diferenţiate în raport cu piaţa muncii; pregătirea interdisciplinară, practica în specialitate, disciplinele formative sunt prea reduse; conţinutul şi durata doctoratului nu sunt satisfăcător concepute; sistemul de quality assurance actual riscă să creeze o nouă birocraţie în învăţământul superior; suprareglementarea ameninţă să descurajeze iniţiativele creative. Astfel de probleme le întâmpină, probabil, nu doar sistemul Bologna, dar le întâmpină şi acest sistem.

 

Dintre problemele ce ţin de situaţia universităţilor în Europa de astăzi aş menţiona câteva mai acute: globalizarea este percepută mai curând ca stimulent la uniformizare decât ca obligaţie de inovaţie; legătura dintre cunoaştere şi viziune este ruptă; deschiderea sistemelor naţionale pentru competiţie este încă redusă; legătura dintre cercetare şi predare/învăţare este prea slabă; politica pe termen scurt şi politica pe termen lung nu sunt legate; preluarea cerinţelor global knowledge based market de către universităţi înaintează prea încet; capacitatea de schimbare reformatoare în universităţi rămâne modestă; o nouă concepţie asupra educaţiei s-a format, dar asumarea ei întârzie.

 

România prezintă astăzi astfel de probleme. Aici însă universităţile suferă, în plus, în ultimii ani, datorită erorilor vizibile ale aplicării Declaraţiei de la Bologna. După ce în 2000 a început aplicarea (prin ordonanţele de guvern privind studiile master, învăţământul în limbi moderne, asigurarea calităţii, etc.), în 2001 Ministerul Educaţiei a abrogat măsurile crezând că Declaraţia nu se va aplica. în 2003, acelaşi minister s-a trezit că alte ţări fac progrese în aplicare şi a trecut în viteză prin Parlament o lege de restructurare a studiilor (Legea 288/2004), care nu s-a mai discutat public. Legea a centralizat deciziile (ministrul revenind, în locul agenţiilor autonome, decidentul specializărilor), conţine aplicări mecanice şi soluţii greşite (cum este, de pildă, aberaţia reducerii studiilor de teologie la trei ani, etc.), care slăbesc studiile universitare, în loc să le diferenţieze şi să le consolideze.

 

Astăzi această lege trebuie modificată drastic, pentru a nu genera noi daune. O reglementare de către guvern (88/2005) a căutat să restructureze studiile, dar mai mult le-a confuzionat şi slăbit (bachelor este considerat greşit ca nonspecializare, dubla specializare s-a distrus, “domeniile” sunt confuze, etc.). Reglementarea dată de guvern (567/2005) a afectat grav studiile de doctorat (reducând efectivul de locuri de studii, introducând taxe aleatorii, dizolvând pregătirea doctorală în şcoli oarecare şi rebirocratizând studiile, etc.) şi are ca rezultat emigrarea pe scară mare a candidaţilor de vârf. Studiile master, reglementate în 2006, sunt considerate greşit ca simplă prelungire a studiilor. România prezintă indiciile evidente ale unui declin al competenţei administrative, care a adus un declin al reformelor şi scăderea valorii sistemului universitar. în al doilea rând, sistemul învăţământului superior este supradimensionat, încât orice măsură de reformă este de la început diluată. în sfârşit, o politizare agresivă afectează astăzi deciziile, încât şi agenţiile şi consiliile naţionale au prea puţină independenţă.

 

Ce este de făcut?

 

Enumăr câţiva paşi de întreprins imediat. Primul este revenirea la Declaraţia de la Bologna (1999), aşa cum a fost redactată, semnată şi asumarea ambelor obiective: competitivitatea sistemelor de învăţământ şi mărirea competitivităţii universităţilor.

 

Al doilea constă în deplasarea accentului de pe durata studiilor (care a fost abia o recomandare în Declaraţie) pe conţinutul şi valoarea programelor.

 

Al treilea este revizuirea duratei luate rigid în considerare (şase semestre bachelor, trei ani doctorat) prin flexibilizare în funcţie de nevoi de pregătire şi de evoluţia sistemelor universitare din afara Europei.

 

Al patrulea este lansarea sistematică a politicii excelenţei şi trecerea hotărâtă dincoace de democraţia de masă la democraţia postegalitară şi, în acest cadru, de la universitatea masificată la universităţile de cercetare intensivă şi de educaţie (Bildung) competitivă.

 

Al cincilea pas constă în a înnoi concepţia asupra educaţiei superioare recuperând, în condiţiile de astăzi, tradiţia Bildung, şi nu ignorând-o.

 

Paharul aplicării Declaraţiei de la Bologna este pe jumătate plin, iar ceea ce a mai rămas de făcut este de făcut neîntârziat.