Desculţ printre văduve negre

Criza economică a prins presa română în mijlocul altei crize, tot mai adânci – criza de credibilitate. Iar scandalul căruia i s-a pus punct (şi virgulă) marţi seara, prin demisia dnei Ridzi, poate fi un punct de inflexiune în evoluţia presei în perioada următoare.

Relaţia dintre mediul politic şi presă este una şi aceeaşi de ani buni de zile, iar numele pe care ar trebui să-l poarte, cu deplină legitimitate, merge de la “cârdăşie“ între cei care au luat captiv statul şi “parteneriat“ întru mai buna informare a publicului. Rând pe rând, caz cu caz, adevărul a oscilat pe acest continuum instabil, fără ca publicul să aibă vreo idee despre ce i se întâmplă, fără control instituţional sau audit independent, iar singurele instanţe care au încercat să impună norma bunului-simţ, efemer şi uneori interesat, au fost o mână de organizaţii media şi CNA-ul.

 

Conştiinţa jurnalistului, la nivel individual, este singura instanţă supremă care e în stare să cenzureze abuzurile şi să apere cu adevărat libertatea de informare.

Pentru presă, criza de credibilitate e o sintagmă în vânt, atâta vreme cât, spun barometrele de opinie publică, aceasta nu se transformă în criză de încredere. Publicul larg susţine pe mai departe că are încredere în presă, deşi presa este pe zi ce trece tot mai puţin demnă de măgulitoarea emoţie.

 

Criza economică a subţiat teribil veniturile tuturor publicaţiilor şi radiodifuzorilor, managerii de presă sunt înnebuniţi să taie costuri de pe unde apucă, ziarişti buni rămân cu ratele în aer şi cu pantalonii în vine, iar Traian Băsescu face scandal că mogulii îşi iau partea leului pe căi întortocheate şi dubioase? Om fără suflet, zău aşa! Câinii de pază ai câinelui de pază al democraţiei sar instant la beregata sa şi-l fac arşici, aducându-i aminte de negrii pe care îi omorâse în tinereţe. Fiică-sa intră în silentio stampa de la Bruxelles, înţelegându-şi tatăl din privirea furioasă de pe TV, dar nu scapă de scatoalcele în porţie dublă ale paznicilor de serviciu. Iar sistemul se strânge arici şi se apără veninos. Sub centură.

 

Marţi seara, la Realitatea TV, discuţia pe marginea alocuţiunii preşedintelui a luat o turnură pe cât de previzibilă, pe atât de halucinantă. Primul om de presă care a devoalat mecanismul diabolic al confiscării informaţiei de către binomul politicieni-vedete media & presă politic(ianist)ă, Cătălin Tolontan, s-a văzut pus faţă în faţă cu maicile Tereza din politică şi presă care mărturiseau, mai să-i cred pe cuvânt!, că nu au înţeles nimic din ce a vorbit acolo preşedintele, că n-au cunoştinţă de practici de felul acela, că “arătaţi-mi dovada!“, de parcă ar trăi într-un cocon diafan de libelulă, nu într-o infectă colonie de văduva-neagră.

 

 Unul din posturile TV care luaseră bani publici pentru publicitate politică mascată de 65.000 de euro lovea cu mânie proletară în omul politic slab care a înlesnit, prin semnătură, afacerea, în dl Băsescu, care a protejat-o (nepermis de) mult, şi în fiica sa, presupusa principală beneficiară a mânăriei. Toată analiza critică la adresa celor amintiţi ar fi putut trece drept cinstită, sinceră şi binevenită. însă nu şi fără a scoate vreo vorbuliţă despre propria-i vină de a accepta, tocmai din cârdăşia despre care dl Tolontan încerca să vorbească, fără mult succes. Interlocutorii din platou erau prea gălăgioşi, prinşi în plină misiune de bruiaj, subiectul - prea dureros, ratele la bănci - prea multe şi bine dospite, familia - prea mare şi renumeraţia de la buget - prea mică.

 

Mogulul, prea nervos, iţele, prea încurcate pentru a se dori vreodată descurcate şi Tolontan, prea gură-slobodă. Campania pentru prezidenţiale, prea aproape, banii publici, prea apetisanţi, Elena Udrea, prea decoltată la buzunar, iar instituţia guvernamentală ce se ocupă cu pusul cozilor la prună, prea puţin cunoscută publicului şi având prea mare nevoie de publicitate pe TV. Contracandidaţii dlui Băsescu, prea tălâmbi, trepăduşii lor de prin partide, prea papagali, băieţii din teritoriu, prea hrăpăreţi, publicul, prea naiv, iar conştiinţele, prea palide. Obişnuinţa – prea devenită a doua natură, normalul – prea absurd, iar istoria - prea necruţătoare cu cei care aveau impresia că se poate învăţa ceva din ea.

 

Binomul funcţionează perfect, într-o paradigmă deja bătătorită, care şi-a arătat eficienţa economică şi la case mai mari ca să nu fie preluată şi la noi. Democraţia americană, adulată chiar şi acum pe întregul glob, la aproape 200 de ani de la Toqueville, s-a consolidat într-un mediu care a născut, în anumite perioade, şi asemenea monştri. Instituţiile de presă au linii politice clare şi asumate, iar banii pe care îi iau din piaţa politică sosesc din surse previzibile, chiar dacă nu tot timpul transparente (nu-mi imaginez că banii industriei de armament spre Fox, de pildă, au urmat o cale prea dreaptă şi uşor de devoalat).

 

însă paralela este în realitate nevalidă: libertatea de informare a publicului american este în continuare neştirbită, pentru că plaja mijloacelor care se pun în slujba sa este de ajuns de largă, încât secretele să fie tot mai greu de ţinut şi informaţia tot mai accesibilă oricui. Despre ce se întâmplă la noi, Cătălin Tolontan a pus cel mai fidel şi amar verdict, într-un moment de uluială şi lipsă de vigilenţă al hienelor de platou: De aceea, libertatea de informare este cel mai important drept al cetăţeanului, pentru că, în lipsa sa, despre toate celelalte nu ar afla nimeni.