Despre cultura și, mai ales, incultura juridică

Traian Băsescu, adresându-se corpului de avocați, a vorbit despre lipsa de cultură juridică a românilor. Cu bătaie și către clasa politică. Tocmai el. Și adresându-le înțelepte observații tocmai avocaților. Și subiectul fiind tocmai justiția. Să medităm pe marginea acestui ultim spectacol public oferit de locatarul de la Cotroceni.

Nu cred că cineva își mai pune întrebări asupra nivelului, extrem de ridicat, de cunoștințe profesionale de natură juridică, pe care trebuie să le aibă avocații. Pentru a rezista. Pentru a reuși să se lupte cu succes cu procurorii și pentru a le demonstra magistraților în ce parte se află dreptatea, chiar și în situația în care magistrații sunt, cum se mai întâmplă, pe pilot automat. Ei bine, tocmai acestor maeștri ai științei dreptului, care sunt avocații, domnul inginer Traian Băsescu, cum singur îi place să își spună, s-a apucat să le dea lecții. Și să le vorbească despre cultură. Într-un domeniu atât de complex cum este cel juridic și pe care a dovedit, de mult prea multe ori, că nu-l înțelege sau că îl înțelege rău. În mod straniu, avocații, probabil din eleganță sau din lipsă de interes, au înghițit gălușca. Și nu au ripostat. Ascultând cu răbdare lecțiile pe care cel care a și afirmat că este șeful statului, deși în Constituție nu există așa ceva, le-a dat, în primele ore ale dimineții de vineri, maeștrilor baroului. 
 
A venit vorba și despre fiica lui. Ioana. Despre care Traian Băsescu a afirmat că și-a început cariera ca avocat, dar, meseria fiind grea, nu a rezistat, astfel încât, modestă, progenitura prezidențială a acceptat o carieră care s-a dovedit excepțional de bănoasă. De notar. Este prima trimitere notabilă la ceea ce înseamnă cultura juridică. Sau la ceea ce voia să spună Traian Băsescu că ar reprezenta această cultură. Printre puținele procese ale Ioanei Băsescu în calitatea ei de avocat a fost și unul îndreptat împotriva unui jurnalist. Acesta era reprezentat de avocatul Sergiu Anton. Cauza s-a terminat printr-un scor nul, pentru că cele două părți s-au conciliat. Dar cine era cealaltă parte? Cine dăduse în judecată jurnalistul, utilizând-o pe Ioana Băsescu drept avocat? Nu o să vă vină să credeți. Clientul era chiar tatăl. Adică Traian Băsescu. Și nu în calitate de persoană particulară. Nici vorbă. Ci în calitate de primar general al capitalei. Așadar, primarul general al capitalei, un demnitar plătit din bani publici, utilizează bani publici pentru a plăti un avocat, care este fix fiica sa. Este definiția, fără nici un fel de abatere, a conflictului de interese. Traian Băsescu a utilizat bani publici pentru a-și plăti fiica într-o cauză de interes public. Cred că a fost un exemplu de ceea ce înseamnă cultură în materie de justiție. 
 
Tot cultură în materie de justiție este și atunci când același domn președinte, susținut de toți partizanii săi în aproape toate intervențiile publice, utilizează expresia „sa meargă în față procurorilor și să-și demonstreze dreptatea”. Cum adică? De unde până unde? Cum adică și de unde până unde, într-un stat de drept în care prezumția de nevinovăție reprezintă un principiu sacrosanct, cel acuzat de procurori trebuie să îngenuncheze în fața acestora, cu toate probele de care dispune, pentru a arăta că este inocent. Iar nu procurorii sunt cei care au obligația să prezinte probe consistente asupra unei vinovații. Este tot o temă ținând de cultura juridică. Nu atât a unei națiuni, cât mai ales a unor cârmuitori ai acesteia. 
 
Ca să nu mai vorbim, și cu asta închei, pentru că exemplele sunt nenumărate, despre ceea ce înseamnă egalitatea părților. Șansele egale acordate în justiția română acuzării și apărării. Despre ce șanse egale putem vorbi atât timp cât procurorii stau în sala de judecată la catedră, de-a dreapta judecătorilor, în timp ce avocații stau cu câteva capete mai jos, în bancă, în rând cu inculpații și cu asistența? Despre ce cultură putem vorbi în materie de justiție atunci când persistă, în mod intenționat, confuzia dintre procuror și judecător, și unul și altul fiind numiți - e adevărat, nu și de către Constituție - magistrați? Despre ce cultură juridică putem vorbi atunci când cel mai înalt magistrat, doamna Livia Stanciu, președinta Înaltei Curți de Casație și Justiție, afirmă cu subiect și predicat, la bilanțul Direcției Naționale Anticorupție, că instituția pe care o reprezintă va sprijini această instituție? Și eu care credeam că este un arbitru și atâta tot. 
 
În țara în care, de când deschizi televizorul și până îl închizi, vezi mascați, procurori și oameni în cătușe, numai despre cultura justiției nu mai poate fi vorba. Sau poate se gândește domnul președinte la „detaliul” conform căruia sunt nenumărate și scandaloase cazuri, ultimul cunoscut fiind cel al lui Traian Remeș, în care oamenii, nici măcar după ce și-au ispășit pedeapsa și au fost puși în libertate după ani grei de temniță, nu au aflat pentru ce i-a pedepsit justiția. Pentru că judecătorii care au dat sentințele aspre nu s-au obosit să scrie motivarea. Și nimeni nu i-a sancționat. Poftim, cultură juridică! Sau poate sutele de milioane pe care le plătim, ca urmare a sentințelor Curții Europene a Drepturilor Omului pentru o justiție deficitară, să fie ele o expresie a culturii de care vorbește Traian Băsescu.

http://www.corectnews.com/politics/despre-cultura-si-mai-ales-incultura-juridica