Desigur, ar fi mult mai palpitant dacă sportivii români ar avea o prestație mai bună decât în acest moment (doar România se situa cândva constant între primele zece națiuni sportive ale lumii, cu zeci de medalii câștigate al olimpiadele de vară), și am avea cu ce să ne primenim sufletul după invazia de eroi de mucava și tinichea.
Pe deasupra, și puținul pe care îl avem îl tratăm cu atitudine de fripturiști ahtiați după glorie; canalele de știri nu au titrat niciunul „Tecău și Mergea au cucerit medalia de argint la Jocurile Olimpice". Toate au vorbit despre înfrângerea perechii românești, uitând cât de meritorie este câștigarea unei medalii de argint într-o astfel de competiție, mai ales după o întrecere echilibrată, în care doar un ghem i-a despărțit la final de perechea câștigătoare.
Românii noștri au căzut de pe un cal frumos, dar ei sunt campioni ai inimilor românești prin felul demn, cumpănit și responsabil, în care și-au trăit așa-zisa înfrângere. Știm, desigur, că trăim într-o lume mercantilă și competitivă, în care toată lumea (cu osebire campionii „de canapea", care mănâncă chipsuri, beau bere, și au pretenția ca favoriții lor să fie mereu „number one") caută doar performanța supremă, supremația necontestată, ceea ce face ca învingătorul să ia totul, iar învinsul să fie condamnat uitării.
Sportivii adevărați, și nu numai admirabilii tenismeni români, sunt un bun și sănătos exemplu moral pentru noi, prin felul în care știu să-și recunoască înfrângerea, în felul acesta acceptând locul care le consfințește valoarea de ansamblu, dar și forma de moment.
O să vă întrebați: cât contează un astfel de exemplu moral în ochii românilor? Răspunsul aducător de tristețe este: nimic. Cel mai mare partid românesc, cel care poate răsturna pe tehnocrații „violenți și obraznici" (dixit Liviu Vasilica... adică, pardon... cealaltă mare vedeta a Teleormanului, Liviu Dragnea!) păstrează cu mândrie în fruntea sa un președinte condamnat definitiv!
Asta, după ce președintele anterior este hoț dovedit, și nu și-a încheiat necazurile cu justiția. La fel ca strălucitul lor aliat pe linia „interesului național", Gabriel Oprea, în cazul căruia un om a trebuit să moară din cauza exceselor megalomanice pentru ca el să poată fi debarcat din funcția în care se cățărase.
Ceea ce ne neliniștește, până la urmă, nu este imoralitatea criminală a acestor personaje parcă inventate de Caragiale, ci abulia politică a acestui popor, care poate accepta asemenea situații imorale, ajungând să voteze cu nonșalanță politicieni penali, justițiabili, sau chiar (mai mare mirarea!) aflați în închisoare!
Aceasta, în timp ce într-o țară cu valorile morale corect așezate, și am numit aici Suedia, ministra educației și-a dat imediat demisia după ce a fost prinsă conducând mașina sub influența alcoolului!
Pe acești politicieni de doi bani care refuză să recunoască adevărata lor valoare și să accepte locul care li se cuvine, doar istoria îi va pune la locul potrivit, adică în lada sa de gunoi. În lumea sportului, penalizarea lipsei de moralitate se face instantaneu: la Rio un judoka egiptean a fost copios huiduit de întreaga arenă, după ce a refuzat să dea mâna cu judoka izraelian care-l învinsese în confruntarea directă.
La fel, cum lumea sportului poate să aprecieze pe loc demnitatea celor care înving. Să rămâi demn când pierzi este întrucâtva ușor, fiindcă trebuie doar să înghiți lacrimi și să taci. Dar atunci când câștigi... asta e o altă poveste... nu poți fără să sari, să dai cu căciula în câini, să chirăi și să te îmbrățișezi cu te miri cine! Astfel de momente sunt curente la fotbal, unde geniile în chiloți dau adevărate spectacole atunci când reușesc să trimită mingea în fundul plasei.
Dar Rio ne-a oferit un minunat exemplu de demnitate în victorie tocmai din bătătura „sportului rege". Se înfruntau Germania (în rol de Goliat) și Fiji (mica națiune pacifică- atât la propriu, cât și la figurat...). Partida a decurs așa cum era de așteptat: micul David nu a găsit nici o piatră pentru prăștiuța sa, în timp ce nemții au oprit complet motoarele în minutul 70, la scorul de 10-0.
Ei, și ce, veți spune ce-i atât de deosebit aici? Deosebită, cu totul și cu totul remarcabilă și lăudabilă, a fost demnitatea reținută, elevată și politicoasă cu care germanii au sărbătorit victoria. Hecatomba era de așteptat, așa că ei au făcut ce era mai demn în această împrejurare: au trăit victoria fără să afișeze bucurie.
După fiecare gol un german lua mingea și o depunea delicat la centrul terenului, cu un gest care sugera o scuză. La goluri nu erau nici țopăituri, nici tumbe , nici îmbrățișări, nici pupături - doar atingeri discrete de palme, și zâmbete.
După golul trei, marcat de chiar căpitanul nemților după o frumoasă „lucrătură", vreo doi coechipieri s-au repezit spre el, mânați de entuziasmul tinereții lor năvalnice. Căpitanul i-a oprit cu un gest scurt, trimițându-i spre centrul terenului.
Acest episod, de sublimă moralitate în victorie, l-am trăit strivind o lacrimă în colțul ochiului. Lacrimă pe care n-am s-o vărs niciodată pentru imoralii și nedemnii noștri politicieni, care sunt îngâmfați la victorie și meschini la înfrângere. N-am s-o vărs nici atunci când istoria îi va pune la locul pe care ei îl merită.
