Despre discursuri şi mesaje, fără patimă

Mă uit stupefiat la discursurile incredibile ale premierului, care, în pofida evidenţei, se străduieşte să convingă o ţară de muribunzi că de mâine toţi săracii se vor ridica veseli şi sătui de pe paturile de suferinţă şi foame.

Priveam în ochii d-sale şi nu vedeam nici o tresărire. Se adresa tuturor şi nimănui, cu o vorbă plată, egală, care nu transmitea nimic. Este, poate, cea mai tristă ipostază în care l-am văzut până acum pe dl. Boc. Aceea de a încerca o comunicare cu un popor, într-un moment în care propriul său partid se dezice public de d-sa. O comunicare ce refuză să se lege, aşa cum lucrurile refuză uneori să se materializeze, oricâte eforturi s-ar depune pentru asta. Stăteam şi luam act de efortul acelui om de a concentra atenţia auditoriului. Un om aflat în cea mai tristă şi nefericită parte a carierei lui, încercând să obţină, fără rezultat, un “active listening”, ultimul lucru care s-ar fi putut întâmpla în acel moment. Dacă duminică seară dl. premier ar fi spus un banc cu Bulă sau s-ar fi apucat subit să dea drumul unor înjurături, dar “s-a adresat”, cum se spune şi cum l-am auzit cu toţii, despre etnobotanice, ar fi fost, cred, acelaşi lucru.

Pot să scriu despre asta fiindcă “ceva” mi s-a “întâmplat” şi mie tot alaltăieri seară. Eram în faţa camerei de luat vederi, la Realitatea Tv, şi aveam certitudinea că privesc prin obiectivul ei în ochii cuiva anume. Transmiteam “mesaje nimănui”, cum profesorul Zaciu scria scrisori nimănui, dar, în acelaşi timp, simţeam, cu o emoţie nemaiîntâlnită, privirea cuiva, anume aţintită în ochii mei. E o senzaţie unică, inconfundabilă, care m-a făcut să mă gândesc şi să dezvolt această “problemă”, extrem de importantă, a mesajului şi a înţelegerii lui. Venim acasă, suntem în oraş, oriunde, şi, în orice loc am fi, prin ceea ce vorbim şi scriem dăm mesaje pe care ni le dorim a fi înţelese aşa cum le-am gândit. Vorbim şi scriem, dar mesajul nostru este prost înţeles. Suntem dezamăgiţi sau numai uimiţi, dar asta se întâmplă mai ales fiindcă acesta, mesajul, nu e “acordat” la receptorul spre care ne fixăm, fapt care dă posibilitatea ca celălalt să îl interpreteze aşa cum îl ajută doar propria lui putere de a înţelege. Aşa cum o carte este o scrisoare mai lungă, adresată cuiva drag, probabil că orice discurs poate avea ca ţintă finală un om sau mai mulţi oameni. Politicianul vorbeşte unei mase, noi, simpli muritori, ne adresăm doar unui alt om şi, desigur, prin “simpatie”, altor oameni care poate îi seamănă destinatarului în chestiunile esenţiale ale lui.

Te bucuri că ai reuşit să-i vorbeşti unui om, pentru că în el ai văzut însăşi ordinea lumii, speranţa de a fi înţeles; şi nu e doar acea speranţă deşartă a lucrului mic, a vreunui aranjament de durată scurtă. E chiar sensul după care un pas se poate pune în faţa celuilalt. O descriere personală a timpului în care tu ai marcat o înţelegere definitivă a unui sens care, de obicei, scapă celorlalţi. Scapă, pentru că noi nu mai suntem în stare să deosebim, în propria noastră viaţă, lucrurile esenţiale de cele derizorii. Poate că aceasta este capacitatea dată şi îmbogăţită de vârstă, poate că este chiar ceea ce a “rămas” după practicarea exerciţiului de admiraţie făcut în tinereţe. Cine ştie? Cei care le vorbesc oamenilor fără a fi “descoperit” şi admirat măcar un semen în întreaga lor viaţă sunt dovada unei vanităţi extreme. Lumea politică de azi şi, în general, cei care se adresează mulţimilor! La televizor, în pieţe publice sau altfel nu sunt decât imaginea sau, mai bine zis, “spectrul” acestei categorii de oameni. Sunt oameni simpli, muritori de rând, care s-au ambiţionat cu osârdie şi efort să facă o carieră politică, indivizi care n-au considerat niciodată important să pună în discursul lor, pentru că nu aveau la îndemână acest ingredient, energii care să construiască. Sunt oamenii, politici sau nu, vinovaţi că se adresează fără “miez” tuturor şi nimănui în mod special?

Descoperirea unui om pe care să-l convingi e tot atât de grea precum e şi descoperirea unui filon de aur. Ea este esenţială pentru că îţi dezvoltă teama de a nu-i putea spune lucrurile importante pe care le gândeşti. Nu cred că există spaimă mai mare, dar şi mai bogată în sensuri decât acea temere de a nu putea spune totul. Nu cred că există o disperare mai mare decât aceea că nu vei putea fi înţeles aşa cum îţi doreşti! Deşi totul se reduce la momente sau minute, exerciţiul este extrem de complex. Mai întâi cuvintele, care, prin aşezarea lor, te pot deturna de la sens, apoi imensa cantitate de emoţie pe care o transmiţi fără a o putea controla. Nu cred că vom mai putea vedea curând prezentă o astfel de îngrijorare la mulţi oameni care vorbesc şi scriu în această ţară. Poate că nici motivele lor nu mai sunt atât de importante... Priveam în cameră şi simţeam ochii calzi de dincolo de ea. Aveam de spus, în cuvinte puţine, adevărul meu şi îmi era frică să nu greşesc în alcătuirea expresiilor; aveam emoţia spunerii şi exteriorizării unui adevăr în care cred. Omul politic Boc avea impasibilitatea şi încremenirea pe care ţi-o dă efortul de a transmite oamenilor lucruri contestabile în însăşi evidenţa lor.

Grea misiune adevărul, grea misiune şi minciuna. Diferenţa e doar în sufletul celui care vorbeşte. Cât de mutilat sau cât de frumos s-a putut păstra el în trecerea nemiloasă a experienţelor personale? Nefericirea de a nu fi înţeles, de a nu-ţi putea spune punctul de vedere. De a te regăsi singur, cu toate ideile, cuvintele, intenţiile tale, pe care n-ai reuşit să le transmiţi, nefericirea de a nu-l fi putut ajuta pe celălalt să-şi ia propriile hotărâri în cunoştinţă de cauză. Este, în mic, drama acestei societăţi. A căderii deliberate de la măsura înţelegerii. Sigur, o bună parte din noi nu dorim să convingem pe nimeni. Vrem doar să depunem o mărturie. Să spunem, într-un fel, că “am trăit”, cu tot ce decurge din asta. Iar pe de altă parte, ne alegem pentru dialog oameni care nu pot auzi. Iar când, în sfârşit, avem norocul de a-l fi întâlnit, ni se face frică.

Stăm în cumpănă. Suntem atât de speriaţi că toate astea CHIAR ar fi posibile, încât putem ajunge, în materializarea spaimei noastre, să-l pierdem. Desigur, sunt şi cazuri fericite. Dar mecanica acestei cunoaşteri este aceeaşi, o mecanică în care poţi ajunge de la disperare la fericire de mai multe ori în aceeaşi zi. Am primit o sumedenie de feed-back-uri după ultimele 20-30 de editoriale. Majoritatea cunoscuţi, dar nu numai, care se regăsiseră în ideile mele. Sigur, e o bucurie. Dar cât de puţini oameni sunt în stare să descifreze, fie şi în sensul lor propriu, fie într-unul general, uman valabil, un mesaj? Pentru mulţi un text nu e decât un exerciţiu frugal, voit estetic sau, mai rău, un text şi atât. Şi, vai, există oameni mutilaţi, fără “organele de simţit” ale dramei, fără tensiunea percepţiei dezastrului, chiar dacă la originea acestor nenorociri se află chiar ei... Ce şanse avem, aşadar, să fim înţeleşi? Cât de repede abandonăm, de lene sau de spaimă, actul prin care “muncim” ca alţii să ne înţeleagă aşa cum suntem, aşa cum ne dorim noi să fim valorizaţi? Cum putem să ştim care sunt, cu adevărat, cei care trebuie să ne asculte, oamenii cu adevărat importanţi din viaţa noastră?

Poate, pentru început, am putea să fim mai atenţi la luminiţele care uneori se aprind înlăuntrul nostru. Dacă se (mai) aprind... Iar dacă nu se (mai) întâmplă această iluminare, e cert că asta este una din pierderile majore ale oamenilor şi mai ales ale celor care îi seamănă dlui Boc, în aventura lor tristă în lumea politicii în care trăiesc. Ori luminiţele nu se mai aprind, ori ei nu mai sesizează lumina.