Despre “loc-locuire” din alt unghi de privire. Cum ne falsificăm viaţa.

Mă gândeam, privind de la înălţimea "scării" celor mai bine de cincizeci de ani petrecuţi pe acest pământ, că marea noastră nefericire (îmi cer iertare celor care se consideră fericiţi!) constă în faptul că pe perioade scurte sau medii de timp ne minţim că suntem "la locul nostru", acolo unde se întâmplă să fim. Ne iluzionăm că suntem într-un punct anume, doar pentru că am hotărât, din cauze care se confundă cu o nefericire anume, că trebuie neapărat să (ne) demonstrăm ceva. Că trebuie să ne pregătim pentru fazele care urmează în viaţa noastră, doar printr-un şir de demonstraţii.

Demonstraţii care, până la urmă, ne costă chiar pierderea esenţei şi voinţei noastre, acele acte pe care simţim că le-am face. Le-am face, însă nu putem, fiindcă n-am demonstrat, încă, nimic. Şi trebuie, vezi Doamne, s-o facem, chiar dacă această demonstraţie ne sufocă viaţa, sufletul, bucuria sau fericirea. Acea fericire pe care nu ţi-o poate da decât esenţa umană, regăsirea în volutele şi profunzimile unei alte esenţe întocmai cum este cea care te construieşte pe tine în chiar valorile şi adâncimile tale. Cele care nu le pot atesta nici o hârtie ştampilată, nici o legitimaţie şi nici un curriculum vitae. Mă gândeam aşadar la locul şi locuirea sufletelor, pregătindu-mă să mai lansez, în această formă scrisă, unul dintre ultimele strigăte spre cei care mai dau doi bani pe lucrurile acestea, sau sunt pe cale să "comită" o alegere sau alta. Mă gândeam că poate voi reuşi, prin modestele mele rânduri, să-i conving pe cei care sunt în pragul unei hotărâri majore a vieţii lor, că ei înşişi sunt cei mai importanţi când se vorbeşte despre locuirea propriului loc; că "devenirea" cea adevărată, nu poate exista decât atunci când sufletele îşi "locuiesc" propriul "loc", asemeni oamenilor care nu se simt bine "în gazdă", sau "în chirie", unde nu pot trăi decât falsitatea propriului loc.

Globalizarea, acest monstru, a făcut din anumite popoare nişte nomazi cu sufletele peticite; oameni care trăiesc o viaţă care nu e a lor. Sunt cei care nu ştiu să-şi povestească nefericirea, fiindcă "aparatul" care citeşte sufletele li s-a defectat în timp ce ei erau preocupaţi mai ales să demonstreze ceva: lor sau celorlalţi. Oricum, nu-şi mai pot reface imaginea locului lor pierdut. Şi nici măcar o hologramă care să înfăţişeze un "celălalt", om sau destin, (în) care să-şi regăsească parte din sensurile esenţiale ale existenţei lor, transformată în "întrecere" şi "demonstraţie" după reţetele fericirii scrise de scenariştii fără talent de la Hollywood, cei care construiesc scenarii de succes pentru amărâţii Lumii. Nu cred că e pentru noi viaţa trăită în felul acesta. Suntem un popor rural, de agricultori şi de păstori. Eu însumi sunt unul dintre aceşti oameni, care, la fel ca alţii (unii care recunosc şi alţii cărora le e ruşine să-şi descopere locul inimii), ştiu că învăţarea adevăratei "locuiri" începe cu răbdarea de a asculta susurul acoperit de imagini false al sufletului, cu putinţa de a face asta şi cu dorinţa de a străbate drumul de la inimă la creier, şi nu de la creier la inimă. Sunt şi eu unul dintre cei care fac piloerecţie la auzul doinelor cântate magistral şi adevărat de Grigore Leşe, care nu pot trăi în afara propriei fiinţe, chiar dacă această locuire aiurea mi-ar aduce un alt fel de recunoaştere şi un alt fel de "preţ" în ierarhiile Lumii.

Nu pot să fac asta fiindcă asta mi-ar falsifica chiar "locul adevărat al propriei locuiri". Iar faptul că descopăr totuşi, chiar dacă extrem de rar, că şi alţii sunt, pot fi la fel, asta e, de fapt, singura speranţă. La asta mă gândeam, în faţă la Athenee Palace, în seara de ieri. Ieşeam dintr-unul din cele mai "istorice" hoteluri bucureştene, unde s-a scris o bună parte din istoria trecută a României. Pe lângă mine a trecut, adusă de spate, dar demnă, o personalitate a istoriei, un exemplu al "locuirii" propriului "loc": boierul, profesorul, omul de cultură, academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici. L-am privit pentru o secundă în adâncul ochilor şi m-am gândit câte trebuie să fi pătimit ilustrul liberal, de-a lungul anilor negri ai comunismului, şi, cu toate astea, a rămas să-şi locuiască locul cu seninătate. N-a vrut să demonstreze nimic, dar viaţa lui întreagă este plină de sensuri demonstrate, care n-ar fi avut nici un pic de viaţă sau valoare dacă şi-ar fi falsificat itinerarul propriei "locuiri"...