Despre o Transilvanie independentă într-o Europă federalizată

Ştirea referendumului din Scoţia s-a lăsat asupra unora ca fiind o intervenţie cerească, pentru alţii a venit ca o salvare de la ruşine, iar pentru cei care se lasă uşor prinşi în spirala tăcerii, ca o şansă de a înainta status quo-ul; bine este şi aşa. Pentru cei dezamăgiţi, şi nu mă refer la “naţionaliştii” scoţieni, ci la cei cu o gândire de “avangardă” şi revoltaţi împotriva unei “normalităţi” impuse de la Westminster, de lorzii finanţelor şi a manipulării mediatice, referendumul a fost pierderea unei şanse nu doar de autodeterminare, laitmotivul folosit în astfel de încercări de divorţ al unei uniuni care scârţâie, ci a drumului spre bunăstare, bunăstare care nu poate fi realizată în condiţiile când sistemul şi guvernarea au devenit corupte şi frânează aplicarea managementului societal, pe care o societate adevărat democratică realmente o poate clădi pe propriile puteri – condiţia de facto a scoţienilor. Eşecul referendumului va avea mari reverberaţii.
 
Statistic, Scoţia este ţara cu al 14-lea grad de bunăstare din lume, şi posesoarea unor formidabile resurse, din care cele umane sunt remarcabile. Fără îndoială, şi ţinând seama de nivelul ridicat al civilizaţiei la popoarele nordice ale Europei, Scoţia s-ar descurca mai bine dacă ar deveni independentă. Povara trecutului însă a înăbuşit momentul. Frica a învins; frica inculcată de liderii politici şi aristocraţii finanţelor care comandă de la pupitrul fostului imperiu britanic şi actual imperiu financiar a dat roade; roade proaste! Frica este nu doar frica renunţării unei condiţii prezente – considerând corupţia ei – ci este frica de a aplica funcţiile managementului pe care oamenii şi instituţiile unei societăţi pot să le realizeze cu mare succes – cazul ţărilor scandinave. Această frică, numită normalcy bias, este (falsa) tendinţă spre normalitate, poate confortul…, cu siguranţă efectul condiţionării istorice. Ia priviţi la celălalt imperiu, cel rus, care caută să-şi impună „punctul de vedere”, tot prin însămânţarea memoriilor false, şi, prin…frică.
 
Totodată, vedem cum UDMR-ul a introdus proiectul de autonomie a Ținutului Secuiesc. Ce perfidie!, vor spune unii, uite cum ne sapă ungurii, vor să dezbine România, alături de multe alte comentarii de acest gen. Alţii vor vedea acţiunea maghiarilor ca fiind o acţiune firească unei regiuni cu obiceiuri şi tradiţii culturale cimentate de o limbă, alta decât cea naţională, pe care ei abia o vorbesc. Între aceste două extreme de poziţie, cea mai raţională este discursul socio-economico-politic care vizează întreaga sferă publică, pe care principiul democraţiei o cere.
 
În angajarea unui astfel de discurs, este indicat să cuprindem nu doar gândirea şi frazeologia inventată de istorie cu formaţiile statale pe care ea le-a confecţionat pe parcursul timpului şi în virtutea evenimentelor, ci să ne focalizăm atenţia asupra ceea ce este managementul, şi mai cu seamă managementul uman – componenta vitală a oricărui stat prosper. Managementul este definit prin aplicarea funcţiilor sale – pentru a obţine rezultatele scontate! Iar când o societate aspiră spre umanism şi justiţie, rezultatele nu pot fi altele decât cele care aduc beneficii tuturor cetăţenilor, condiţia economică şi socială a unei societăţi prospere.
 
La baza acestui proces trebuie să existe o pătură substanţială de indivizi cu o orientare adevărat democratică, adică liber-cugetători. Un liber cugetător nu poate avea un alt motiv în viaţă, un alt ţel al existenţei decât lupta pentru bunăstarea generală. Acestea nu sunt doar aserţiuni şi fantezii personale, sunt principiile care stau la baza Uniunii Europene, şi emană din constituţia sa, cea mai avansată lege umană de până acum. Împotriva acestor deziderate ale UE se răzvrătesc ambiţiile unui fost imperiu britanic, şi cel rus…, se zbat interesele marilor instituţii financiare şi cartele industriale care încă acţionează retrograd, manipulativ, dar şi “tendinţa bunei cuviinţe” a mulţimii, acel normalcy bias care lucrează subversiv, la care se adaugă pompa şi parada imperială care şi ea câştigă adepţi şi tărăgănează evoluţia spre o democraţie socială. Deşi susţine că este o „monarhie constituţională”, Marea Britanie nu are o constituţie scrisă, ceea ce îngrădeşte viitorul. Marea Britanie refuză să se reformeze, dimpotrivă; continuă să-şi trâmbiţe istoria imperială, ca şi cum vestirea aparţine trecutului şi nu viitorului… Ce să mai zicem de Rusia?!
 
Cu aceste considerente, unei Transilvanii independente i-ar sta mult mai bine într-o Europă federalizată decât să aparţină formaţiunii statale curente – qvasi-accident al unei destrămări precipitate de un război groaznic – care stat continuă să promoveze un naţionalism iresponsabil, stat care sfidează principiile managementului, lezează buna guvernare, şubrezeşte instituţiile esenţiale unei dezvoltări fireşti, şi, mai rău, sabotează unitatea europeană creată anume pentru a învinge relele istoriei şi a transforma continentul într-unul prosper şi just – deşi pretinde contrariul. Care sunt motivele acestor afirmări?
 
Pe parcursul multor sute de ani, Transilvania a fost un adevărat creuzet social, unde diferite etnii au convieţuit, şi chiar bine, ţinând seama de diferenţele enorme de tradiţii şi norme de viaţă a celor trei naţionalităţi; români, unguri şi saşi, la care s-au adăugat alte etnii, Transilvania fiind singurul loc din Europa unde civilizaţia vestică şi cea răsăriteană s-au suprapus. Istoria arată că minus unele relaţii de vasalitate şi aservire, relaţiile sociale s-au îmbunătăţit imediat ce evoluţia umană a permis-o, în care timp la baza bunăstării transilvane s-a aflat Legea Strămoşească a românilor, Lex Antiqua Vallachorum, puţin discutată acum, dar pe al cărui fond s-a clădit toleranţa şi realizat încuscrirea între etnii, îndeosebi dintre români şi maghiari. De notat au fost progresele fenomenale pe care românii le obţineau în timpul imperiului austro-ungar, în pofida maghiarizării, şi care au creat condiţiile pentru unirea cu România. Scrisorile dintre Ioan Slavici şi Nicolae Iorga ca şi multe alte constatări din acele vremuri evidenţiază condiţia de viaţă mult superioară a românilor “de dincolo de Carpaţi”, adică a românilor din Transilvania. Unirea a fost de fapt servirea “pe tavă” a Transilvaniei, fapt mult regretat de Arhitecţii Unirii, capitol care nu poate decât să stârnească resentimente, şi pe care vreau să-l evit acum.
 
Transilvania s-ar putea conduce la fel de bine cum s-ar conduce o Scoţie independentă, sau o Catalonie, sau o Sicilie, sau Bavaria, şi aşa mai departe, regiuni care pot fi atât independente dar, totodată, unite într-o Europă federalizată, care poate să ofere cadrul politic de integrare legală, economică şi socială, deziderate istorice care nu mai pot fi contrariate nici de tendinţe naţionaliste, nici de alte excluderi fie ele etnice, de religie sau de oricare altă natură. Managementul societal la nivel de regiune este cel mai eficient, dat fiind că democraţia directă dă roade în toate faţetele vieţii, şi că managementul lateral este formula de includere şi participare cu cea mai ridicată rată de succes. La nivel federal, Europa va dezvolta instituţii care vor putea adresa cerinţe similare cu cele ale SUA, între care siguranţa şi diplomaţia sunt probleme extrem de importante, mai ales cunoscând că pericolul răsăritean este şi va fi prezent, ca şi cel al extremismului religios care afectează stabilitatea globală. Întărirea unei Europe federale va veni prin regionalizarea făcută pe bază de raţiune socio-economică, după cum dictează compartimentalizarea managementului uman.
 
Transilvania are un nume de brand în lume greu de egalat, unul dintre cele mai puţin folosite atuuri ale sale, unul care trebuie valorificat. Dacă Transilvania ar fi un stat european, România nu ar pierde un frate, ci îşi va câştiga un vecin şi partener vrednic, pe care să-l emuleze. Poverile României s-au infiltrat în Transilvania; miticismele, bălăcăreala interminabilă, corupţia endemică, ingerinţa şi năravurile fanariote ale guvernanţilor care domnesc la Bucureşti, dar mai ales furtul instituţional şi labilitatea care marchează stilul românesc în faţa UE. Într-o Transilvanie independentă, acestea pot fi combătute, pot fi reduse, pot fi extirpate.
 
Managerial vorbind, Transilvania a stat întotdeauna înainte României “de dincolo de Carpaţi”, realitate incontestabilă. Să fie trasă Transilvania spre un numitor comun mai scăzut decât potenţialul său real? Asta este dorinţa fratelui român “de dincolo” de Carpaţi? Nu şi nu! De ce să nu devină Transilvania creuzetul unei mai bune înfrăţiri, dar şi zona strategică a Europei care conectează în mod organic vestul cu estul Europei, ţara frumoasă în care românii şi ungurii, ca şi alte etnii să poată convieţui şi conduce afacerile cum ştiu ei mai bine? Şi, în acelaşi timp, să-şi ajute fraţii “de dincolo de Carpaţi” să se integreze cât mai bine în societatea europeană; căci doar Europa oferă singura şansă de bunăstare pe care românii şi-o pot dori, răsăritul oferind doar detritusuri istorice de care românii trebuie să se descotorosească cât mai repede, şi pentru că orice om emancipat vrea să-şi croiască o soartă mai bună, şi să trăiască în deplină bunăstare.

Nicholas KAZAN

Timponline.ro