Despre oameni şi alţi demoni

“- La ce te gândeai stând aici în sală şi ascultând cum procurorul descrie în detaliu ce ai făcut?”.

"Că mi-e foarte greu să fiu aici", a răspuns el, roşu la faţă, cu ochii înguşti şi mâinile încrucişate pe piept, de parcă şi-ar fi ascuns goliciunea, aproape fără să mai aştepte finalul întrebării. "Mi-e greu, dar sunt sigur că celorlalţi le e mult mai greu decât mie. De fiecare dată am spus că am comis o cruzime teribilă. Să iei viaţa cuiva este cel mai extrem gest pe care îl poate face un om. Dar asta nu schimbă cu nimic temeiul acţiunii mele". Conversaţia s-a purtat marţi după-masa, în sala de tribunal din Oslo unde se desfăşoară procesul celui mai odios criminal în serie din istoria cunoscută a Norvegiei. Anders Behring Breivik, autorul atentatelor din iulie trecut, şi-a recunoscut toate crimele, dar a mai spus că le-ar comite din nou, dacă ar mai fi pus în aceeaşi situaţie. Nu regretă nimic, pentru că este convins de justeţea intrinsecă a lor, întrucât au avut la bază necesitatea de a salva Norvegia de la plaga multiculturalismului şi de la pericolul islamizării culturii "pure" a Nordului sacru. Procesul a început pe 16 aprilie şi fiecare audiere a dat ocazia unor declaraţii în aceeaşi notă din partea lui Breivik. Frazele lui sunt abrupte, clare, concise, ajung în carnea şi în sângele scurs şiroaie în marea din jurul insulei Utřya. Nu cere îndurare, nu cerşeşte compasiune, ci doar să-i fie înţeleasă fapta din perspectiva sa, pragmatist-naţionalistă, oricât ar fi ea de monstruoasă, nu cruţă audienţa cu nimic. Ştie că a ucis, că a comis cele mai abominabile fapte, dincolo de ce îşi poate imagina un om întreg la minte, dar (şi) le justifică prin nevoia de purificare, ca o ştergere a păcatelor grele ale plicticosului şi naivului Nord. Copiii ucişi nu erau copiii Norvegiei, ci erau militanţi politici periculoşi, spune el. Audierea este publică, totul este filmat şi transmis integral în direct pe site-uri şi posturi TV în întreaga lume.

"Nu sunt un caz psihiatric. Sunt totalmente responsabil din punct de vedere penal", a spus el în cea mai recentă audiere, cea de ieri. O primă expertiză oficială îl dăduse psihotic. A contestat-o, iar contraexpertiza a infirmat primul diagnostic. Săptămâna trecută spusese că o internare la ospiciu ar fi mai rea decât însăşi moartea, mai ales pentru un om perfect lucid şi sănătos precum se crede el. A mai spus că pentru sentinţa finală nu sunt decât două variante: ori pedeapsa cu moartea, ori achitarea, asta dacă instanţa îi va "înţelege" resorturile crimelor şi îi va da dreptate că era singura variantă de salvare a Norvegiei. Legea spune că pedeapsa maximă pe care o poate primi este de 21 de ani de închisoare. "Să fi fost un spurcat de jihadist cu barbă, nu m-ar fi supus nimeni unei expertize psihiatrice. Aşa, vor să mă facă nebun. În realitate, sunt un militant naţionalist, care îşi iubeşte ţara până la capăt, cu toată inima, şi sunt victima unui rasism intolerabil!", a încheiat Breivik. Zumzet de uluială în sală, după care o tăcere completă, toată lumea rămasă fără grai. Martorii spun că instantaneu li s-a făcut frig pe şira spinării.

Vinerea trecută, avocata apărării l-a rugat să se descrie ca persoană. "Lumea ar spune că un om care a făcut ce am făcut eu pe 22 iulie nu e capabil de empatie, că trebuie să fie un monstru, că nu e de pe planeta asta, că are amputat organul emoţiei. Până în 2006, când am început să mă pregătesc, m-aş putea numi o persoană normală, chiar simpatică, sinceră, plăcută în prezenţa prietenilor. Dar când vine vorba de a lupta cu un inamic atât de puternic, trebuie să alegi bine tacticile şi strategiile şi să încerci să te desparţi de inamic, uman vorbind, să-l declasezi, să-l dezumanizezi. Ca să fii în stare să ataci pe cineva, nu contează cum ai face-o, trebuie să-ţi justifici atacul în primul rând ţie însuţi. Să treci victima printr-un proces de dezumanizare. Aş putea spune că mass-media norvegiană şi internaţională face la fel cu mine. Ei spun «Breivik nu merită decât omorât, pentru că nu este om, ci monstru!». Deci, şi ei au nevoie să mă dezumanizeze ca să-şi poată justifica cele scrise. Sunt lucruri limpezi şi de înţeles. Eu îi înţeleg cel mai bine. Trupele norvegiene din Afganistan înţeleg la fel de bine, că doar şi ei îi dezumanizează pe talibani, ca să poată lupta împotriva lor. Nu-i consideră nişte egali, nici măcar oameni, ci îi văd ca pe cei mai nevrednici troglodiţi, pentru că dacă nu ar face aşa, nu ar reuşi să-i omoare. Este principiul de bază al războiului". În sală se cade pe gânduri. Ore în şir, din boxa acuzatului, Breivik alternează discuţiile filosofice cu amintiri despre prieteni şi cu descrieri naturaliste ale propriilor crime, de parcă ar povesti un film din seria Saw din postura lui Jigsaw. Totul cu acelaşi ton monoton şi detaşat, despre care oamenii neobişnuiţi să-i dezumanizeze pe alţii ar spune că este lipsit complet de empatie.

Procedura legală norvegiană prevede că, de dimineaţă, la intrarea în sala de judecată, inculpatului i se dau cătuşele jos. Cutuma spune că procurorii se salută cordial şi dau mâna cu inculpaţii şi cu avocaţii săi, într-un gest care dă asigurări asupra dorinţei comune de a scoate la iveală adevărul şi justiţia. Este modul în care statul de drept îi acordă viitorul condamnat dreptul la demnitatea persoanei, considerându-l nevinovat, aşa încât cătuşele i-ar ştirbi din demnitate. Breivik zâmbeşte protocolar, flancat de doi gardieni mătăhăloşi. Cu toţii sunt oameni, normele de drept nu operează cu alte feluri de fiinţe.

Flashback. În octombrie, la aproape trei luni de la crimele de pe Utřya, o fată rănită la mână povestea pentru un cotidian din Stavanger momentele de după. Breivik ajunsese în dreptul ei după ce deja omorâse câteva zeci de tineri, iar alte grupuri încercaseră să fugă cât mai departe de miezul evenimentelor. Spune fata: "Când am simţit că m-a lovit un glonte în braţ, nu m-a afectat prea mult nici durerea, nici teama că m-ar putea omorî. Ci sentimentul că am fost murdărită: mâna lui care a apăsat pe trăgaci m-a atins cu glontele. L-am simţit ca şi când mi s-ar fi strecurat în vene şi le-ar fi contaminat cu răul lui monstruos".

Procurorii, martorii, audienţa neimplicată direct, chiar avocaţii, să nu mai vorbim de rudele şi cunoscuţii celor ucişi, presa şi opinia publică norvegiană, mass-media internaţională care încearcă să înţeleagă cât mai mult din cele spuse (de multe ori mai multe decât sunt chiar spuse), toţi cei care au aflat despre masacru trebuie să-şi reprime tentaţia viscerală de rău/greaţă sau de răzbunare fizică. Un monstru, nu-i aşa?, nu merită nici să trăiască, darmite să mai aibă dreptul la liberă exprimare, în faţa fostelor sale potenţiale victime, ca să povestească grozăviile comise. Aşa, ideile sale fasciste, anti-islamiste, de o extremă dreapta rar întâlnite după al 3-lea Reich sunt răspândite prin presa din întreaga lume şi pot prinde cheag iarăşi te miri unde. Statul de drept din Norvegia, netemător şi cu o siguranţă de sine ce poate trece drept naivitate, îi asigură această tribună perfectă, tocmai în virtutea unor valori universale puse într-un pericol ce evoluează în buclă.

La aceste întrebări eu nu am găsit vreun răspuns: Adevărul trebuie spus cu orice risc sau sunt admisibile concesii dacă slujesc idealuri considerate superioare, de către unii şi la un moment dat? Interesul public enorm din jurul cazului justifică oare caracterul său public, deschis, sau ideile lui Breivik ar trebui cenzurate preventiv? Şi mai ales: Este acesta procesul firesc al unui om care merită tratament egal în faţa legii cu cel de care se bucură oricare dintre semenii săi sau este rezultatul interpretării abuzive a asemănărilor anatomo-morfologice dintre oameni şi un monstru? Un lucru este sigur: spre deosebire de România, Norvegia nu va trebui niciodată să plătească vreun sfanţ în urma sentinţelor CEDO, ca urmare a unor abuzuri comise de justiţie.