Argumentarea mea este pentru consolidarea patrimoniului sportiv constituit din 1993 încoace. Încep cu o succintă evocare istorică, apoi reconstitui, în baza arhivelor, evoluția ulterioară a parcului și închei cu reafirmarea unei opinii.
În perioada interbelică, Iuliu Hațieganu, cu experiență de rector, dar, cu siguranță, cu cea de medic cu viziune și cultură solidă, a avut salutara idee, pentru Universitatea „Regele Ferdinand I" și pentru comunitate, de a organiza parcul ce-i poartă numele, care a traversat istoria până astăzi. La sfârșitul perioadei ceaușismului, s-a proiectat o reorganizare (se vorbea de amplasarea unui cazino și a unor componente hoteliere) ce ar fi schimbat destinația parcului. Cotitura istorică din 22 decembrie 1989 a surprins punerea în aplicare a proiectului aproape de jumătate și a oprit-o.
După ce am preluat rectoratul Universității Babeș Bolyai, în martie 1993, am angajat patru inițiative în relație cu Parcul „Iuliu Hațieganu": 1) reânființarea Facultății de Educație Fizică și Sport, având ca nucleu o secție ce se mișcase destul de impropriu, din anii șaptezeci, între Facultățile de Istorie și Drept; 2) recunoașterea dreptului de succesiune pentru patrimoniul universității românești interbelice în favoarea UBB; 3) trecerea construcțiilor începute în parc în dotarea noii Facultăți de Educație Fizică și Sport și încheierea investiției; 4) elaborarea unui proiect de construcții de terenuri și săli de sport, de bazine de înot, de spații didactice și cămine studențești, încât întreaga Facultate de Educație Fizică și Sport să fie amplasată în parc, iar Clujul să aibă o bază pentru pregătirea sportivă de viitor.
Aceste inițiative au fost duse la capăt. Facultatea restabilită în 1993 - gestionată, în cele patru mandate de rector pe care le-am parcurs, de decanii G. Neța, M. Alexei, G. Roman, F. Rusu, V. Bogdan - este reprezentativă. Parcul (împreună cu Casa Universitarilor, cu Institutul de Psihologie, cu Institutul de Istorie și alte clădiri) a intrat de drept în patrimoniul UBB, iar meritul direct revine directorului general P. Friciu și prorectorilor C. Tulai și N. Paina. Construcția Clădirii centrale a facultății (noul sediu al facultății s-a inaugurat în 15 septembrie 1995) și a Casei de oaspeți a fost terminată de Serviciul tehnic al universității, condus de directorul Cristian, cu sprijinul financiar al ministerului.
Lansat într-un proiect de construcții, parcul și-a adăugat multe construcții noi, menite să susțină educația fizică și sportul. Este vorba despre pista de tartan pentru atletism (1995, inaugurată cu Iolanda Balaș), căminul pentru cadre didatice tinere „Juventus"(1996), Căminul internațional „Universitas" (inaugurat cu ocazia Conferinței Universităților Europene organizată de EUA, în 2003, la UBB), clădirea Palestra (2010), Noua sală de sporturi de echipă (2007), Restaurantul (2006), Bazinul olimpic de natație (inaugurat în 2009, în prezența Președintelui Emil Constantinescu), Căminul studențesc Sportul XXI „Flavia Rusu" (inaugurat cu participarea foștilor sportivi de performanță în 1 martie 2011, ca ultimul dintre cele patru cămine construite de UBB în programul „10000 de locuri în cămine studențești" al Convenției Democratice) și alte clădiri de mai mici dimensiuni. Sub conducerea directorului general adjunct A. Pui, parcul a primit înfățișarea peisagistică imprimată de un specialist. Resursele financiare pentru aceste construcții au fost majoritar venituri proprii ale UBB, în gestiunea competentă a prorectorului C. Ciumaș și a directorului general V. Bârsan. În 2011 (hotărârile 6683/2011 și 25598/2011), universitatea a obținut, pe baza unui proiect elaborat sub conducerea directorului general adjunct B. Cîmpeanu, finanțarea europeană pentru reamenajarea Parcului „Iuliu Hațieganu", care se operează de firme de construcții în zilele noastre.
Precum în cazul multor clădiri, se pune întrebarea: cui aparține Parcul „Iuliu Hațieganu"? Personal, am apărat ideea unui proprietar lămurit în toate cazurile, operând, în ceea ce mă privește, ca rector al unei universități care a urcat de la 15.000 de studenți în 1993, la 50.000 de studenți în 2004-2005. Unei universități mari îi trebuie o infrastructură pe măsură, cu proprietăți bine clarificate și folosite. Cred, însă, că nici astăzi, când UBB se află pe cursul reducerii dimensiunilor, nu ne putem dispensa de un proprietar lămurit.
Proprietarul lămurit îl stabilește legea. Acest proprietar este indispensabil din multe rațiuni. Amintesc aici doar nevoia de a evita definitiv ceea ce s-a petrecut în perioada postbelică: mulți au folosit spațiile UBB, dar puțini au investit în ele. Cum era de așteptat, supraexploatându-se ceea ce s-a moștenit, nu s-au mai făcut construcții majore sau s-au făcut prea puține. Bizuindu-se pe ceea ce fusese agonisit de antecesori, municipiul nu s-a mai ocupat de construirea de spații noi.Exceptând Complexul Hașdeu, Complexul Observator, construite în administrarea UBB, și Casa de Cultură a Studenților, construită efectiv și cu brațele cadrelor didactice și ale studenților clujeni, nu s-au mai realizat construcții majore noi pentru instituții. Rezultatele se văd cu ochiul liber: o sărăcie în materie de clădiri reprezentative noi în Cluj-Napoca, ce nu satisface pretențiile de oraș european de anvergură.
Chiar și după 1989, mentalitatea folosirii în comun a unor spații insuficiente a fost păguboasă, iar faptul se observă cu deosebire în cazul clădirilor principalelor instituții de cultură, care fie că lipsesc, deoarece se amână mereu construcția (cum sunt Filarmonica, Muzeele etc.), fie sunt în stare precară (cum sunt teatrele). Municipiul nu s-a dotat cu o nouă clădire reprezentativă ca centru cultural competitiv. Trebuie să menționez că în perioada 1993-2012, spre comparație, UBB și-a adăugat patrimoniului mai mult de douăzeci și cinci de clădiri noi, în Cluj-Napoca în Bistrița, Sfântu Gheorghe și alte orașe, o bună parte fiind achiziționate sau construite din resurse financiare proprii. Tocmai în acea perioadă, UBB a atins cea mai mare extindere a patrimoniului propriu de după crearea universității clujene, iar Parcul „Iuliu Hațieganu" a căpătat cele mai multe dintre clădirile și facilitățile actuale.
Evident că o universitate publică are datoria să-și deschidă facilitățile oricărui cetățean, cu deosebire concitadinilor. O universitate închisă este o contradicție în termeni. După cum se poate observa însă, a apărut din nou tentația ca părți ale patrimoniului universitar să aibă un regim municipal. Firește, municipiul are nevoie de parcuri, iar cele care există în virtutea istoriei nu sunt deloc de ajuns. Această situație ar trebui să preocupe autoritățile în materie. Ar fi, însă, o soluție greșită slăbirea apartenenței Parcului la patrimoniul universitar. După cum greșită, din punctul de vedere istoric și juridic, este și soluția trecerii Casei de Cultură a Studenților la primărie, forțată fără temei legitim de guvernul din 2010. Nu se poate anticipa evoluția urbană pe termen lung a Clujului, încât în viitorul lung, probabil, orașul va schimba destinația actuală a unor spații, făcându-le bunuri publice de interes larg. Deocamdată,însă, astfel de soluții ar sărăci viața studențească a orașului și ar anonimiza din nou răspunderea. Ele nici nu pot funcționa, dacă a funcționa înseamnă, totuși, nu doar elanuri încălzite colectivist, ce descurajează de fapt construirea, ci și pași înainte efectivi, competitivi.
