Despre politică, abjecții și impostură. ”Cazul Serban Nicolae”

A vorbi despre toate aceste trei teme sau subiecte în spațiul public este fără îndoială posibil doar într-o democrație.

Având în vedere această premisă permisivă și, deopotrivă, provocatoare rămâne pentru mult timp, de acum înainte, o meditație amară asupra afirmațiilor unui ins, din nefericire, senator în Parlamentul României, și anume, piezișul Șerban Nicolae. Acest ins, într-o declarație recentă, neagă, mistifică și, deopotrivă, relativizează în mod nepermis mișcarea de rezistență armată anticomunistă din România din primul deceniu al existenței acestui regim. Este năucitor, aberant și, în egală măsură, de neimaginat să faci astfel de afirmații în condițiile în care comunismul este definit în acte internaționale, precum Rezoluția nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, drept un „regim al crimelor justificate în numele teoriei luptei de clasă" și, în consecință, rezistența la un astfel de regim, fie politică, fie prin rezistență armată, își are înțelesurile ei, dar mai puțin pentru un ins întâmplător și insuficient școlarizat. Este cu atât mai năucitor cu cât acest ins dâmbovițean a fost membru al Adunării Parlametare a Consiliului Europei. 

         Dacă rasismul biologic și etnic a fost promovat de fascism, rasismul politic, așa cum l-a înțeles M. Foucault, a fost instrumentat și aplicat de comunism la nivelul crimelor colective în cadrul unor dictaturi derulate pe parcursul mai multor decenii. Acest individ s-a găsit vorbind patetic și pătimaș, recuzând în mod impertinent fenomenul rezistenței armate anticomuniste, în lipsa celui mai elementar exercițiu argumentativ și documentar, ajungând la concluzii aberante cum că această mișcare era îndreptată împotriva intereselor României „întrucât, ea slăbea capacitatea de apărare a Romaniei", care era „încă în razboi". Acești partizani din munți au fost vinovați pentru că, așa cum afirmă îmbățoșatul senator, „au atacat trupe de securitate" și că a fost „un război al românilor împotriva românilor". Că ești neinformat și nepriceput ar fi cea mai mică vină, dar lansarea unor astfel de opinii care delegitimează lupta anticomunistă, și în egală măsură, lupta pentru libertate și împotriva opresiunii, și în mod indirect, legitimează această opresiune și crimele colective ale comunismului este de-a dreptul abject.

        Dacă încercăm să băgam în seamă această nălucă a comunismului bolșevic aflăm că a fost școlit la „privat", ridicat din pletora FSN-istă și care, pe linie de partid, s-a „aranjat" și s-a băgat în seamă ca avocat și consilier iliescian. Toate aceste ipostaze îl profilează, însă, peste timp, ca un adevărat procuror și securist din anii '50-'60 ai secolului trecut. A încercat să se insinueze într-o ipostază de onorabilitate printr-un doctorat susținut la o universitate de stat, doctorat produs și obținut, în bună parte, în circumstanțe și prin relee generoase de partid. Peste toate acestea, se manifestă ca un „retor" găunos, atât în politică cât și în plan legislativ, mai nou și în domeniul istoriei comunismului și a istoriei rezistenței la comunism. Poate că ar fi bine ca fostul său șef de partid, Adrian Năstase, un lider politic instruit - aflat într-o flagrantă distanță față de actualii lideri cu școli la privat - să-i împrumute spre lectură lucrarea unui jurist de stânga, sau de la stânga stângii, Grigore Geamănu, lucrare intitulată: „Rezistența la opresiune și dreptul la insurecție", apărută ca teză de doctorat, susținută la Paris în 1933. A  rămâne în cadrele de lectură și de viziune politică din aceeași familie de partid, avem rezerva consistentă că, dacă totuși ar citi-o, n-ar înțelege mare lucru. Pe de altă parte, în schimbul unei „plăți cu ora", aș putea să-l instruiesc asupra acestui fenomen al rezistenței anticomuniste armate din munți întrucât am condus timp de peste 10 ani, între 1997-2008, un amplu proiect de cercetare de istorie orală, aplicat pe teren în aproape toate zonele geografice din țară unde au existat grupuri de luptători anticomuniști. Am înregistrat, cu echipa de cercetare, aproximativ 2000 de mărturii ale participanților și martorilor acestei mișcări care au fost apoi arhivate. Proiectul a fost derulat în cadrul Institutului de Istorie Orală al Facultății de Istorie, din cadrul Universității Babeș-Bolyai. În urma acestor cercetări, s-au publicat studii, cărți, cea mai recentă fiind „Mișcarea de rezistență anticomunistă din România. Banatul montan". 

        Nu poți să eviți, însă, sau să nu revii asupra unor astfel de afirmații sau „judecăți defăimătoare" privind istoria tragică, dar și eroică a acestui popor. Șerban Nicolae, un nume din ... prenume, alimentat copios și continuu din osânza de partid, cu o biografie tipică de parvenit de partid, care „este în toate și în toți", școlit la „plezneală", vorbitor din colțul gurii, care are numai certitudini, asemenea „vărului Nicolicea", care este și impertinentul de partid de serviciu, lansează afirmații deosebit de jignitoare și blasfemiatoare asupra propriei noastre istorii și asupra prezentului democratic al țării noastre. Aflat într-o impostură patentă, cu o gândire peltică și cu o retorică fonfăitoare, acest individ s-a instalat în cele mai înalte demnități ale României de după 1989. De la poziția de consilier al lui I. Iliescu, mai apoi de senator, el s-a profilat ca un beneficiar fără limite în siajul și în consecința fenomenului istoric al acțiunii și rezistenței anticomuniste, care s-a originat și s-a întreținut și din rezistența anticomunistă din munți. Trebuie să știe acest bățos senator, că în conformitate cu opiniile avizate ale istoricilor, mișcarea de rezistență armată anticomunistă din România, în comparație cu mișcările similare din Letonia, Polonia, Ucraina, Albania, s-a derulat într-un interval de timp mult mai îndelungat, și anume, între 1944-1962 (ultimul luptător din munți este socotit a fi fost țăranul Ion Banda, din Banat, ucis în 1962).     

 

Mișcarea de rezistență armată anticomunistă a debutat în 1944, în nordul Moldovei, ca o reacție de apărare la intrarea trupelor sovietice care, asemenea akingiilor otomani de odinioară, s-au dedat în mod repetat la acte de violență, abuzuri, violuri, prădări și omucideri. Este incredibil ca un slugoi cripto-comunist, crescut în umbra comunismului prosovietic, să nu constate că recent, chiar Patriarhul Kiril al Rusiei, aflat în vizită în România, a subliniat și omagiat martirajul lumii creștine, provocat de regimul bolșevic. Sudalma adresată luptei anticomuniste și impietatea față de martirii anticomuniști fac din acest personaj un ins înspăimântător, cu atât mai năucitor cu cât ocupă scaunele senatoriale ale democrației românești din durata lungă, pe care au stat odinioară lideri politici eminenți și bărbați de stat patrioți, majoritatea dintre ei, exterminați în închisorile de la Sighet, Aiud, Râmnicu-Sărat și care rămân în istoria colectivă, deopotrivă, martiri și eroi. Din perspectiva unor astfel de atitudini și afirmații blasfemiatoare, acest individ se produce și se evidențiază că un personaj toxic și patogen, în măsură în care, în mod intenționat falsifică și mistifică o realitate istorică, jignind sensibilitățile care anturează opresiunea și martirajul anticomunist. Președintele PSD Liviu Dragnea ar trebui să procedeze la izolarea și „trecerea în rezervă" a unui astfel de personaj, aflător în acest partid. Este stupefiant cum un Președinte în Senatul României, C. P. Tăriceanu, provenit dintr-o familie de liberali, nu s-a dezis în mod automat de colegul lui senator. Nu este de mirare, întrucât această figură „aristo-democraticească", care populează impostor de prea mult timp scena politică, fostă prima-dona a liberarilor, dispuși oricând la compromisuri și derapaje etico-politice, multiplu corigent și multiplu marital, nu mai transmite niciun fel de credibilitate în spațiul public. A vorbi despre acest individ sau a-l face să vorbească în multimedia este în definitiv o... crimă împotriva democrației românești. 

         Tentativa de relativizare sau, care ține de negaționismul crimelor comunismului din ce în ce mai frecventă astăzi, trebuie confruntată cu afirmațiile politologului american T. Judt că „nazismul a fost cel mai rău din istoria omenirii, dar comunismul este cel mai mare pericol din lume, întrucât el nu a fost compromis încă". Având acest tip de relativizare și de opinie negaționistă, individul Șerban Nicolae ar trebui trimis în carantină la studiu, asemenea celor care au negat Holocaustul (a se vedea cazul D. Sova). Nu trebuie să uite acest produs al școlii politice cripto-bolșevice că însuși Nicolae Ceaușescu a înscenat procese de demascare a abuzurilor și crimelor din perioadă sovietizării și bolșevizării țării. 

        Confuziile de neimaginat, rezultate din suprapunerea mișcării de rezistentă anticomunistă cu mișcarea legionară și a jandarmeriei de altădată cu trupele de securitate, fac din Nicolae Șerban un  personaj care trebuie urgent izolat în rezervația „faunei politice curioznice". Este uimitor cum el intră în contradicție cu șine însuși atunci când, într-o penibilă autobiografie, afirmă că el s-a aflat în fruntea coloanelor de muncitori în timpul revoluției anticomuniste din decembrie 1989. Cum poți fi în același timp și procomunist și anticomunist? Este o disarmonie care, în cazul de față, trebuie atent diagnosticată. 

         Alături de această abjecție produsă de Nicolae Șerban se plasează și impostura actualelor conduceri ale IICCMER (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc) și ale Institutului Național pentru Studierea Comunismului, întrucât nu au luat atitudine consistentă și responsabilă față de abjecțiile lui Șerban Nicolae. Impostura acestor conduceri formată din inși promovați de partid, care sfidează orice convergență a pregătirii profesionale a directorilor acestor instituții, cu profilul și funcțiile acestor institute, o putem numi o impostură profesională, iar lipsa lor de atitudine evidențiază și o impostură flagrantă de factură etică. Conducătorii acestor institute, și din lașitate, și din slugărnicie patentă, dar mai ales din meschine interese personale („teologal-filologice"), se tem să nu fie decuplați de la sacul vitelin al bugetării decise de către partidul-stat de azi. Este un exemplu care confirmă impostura masivă și epidemică din teritoriul funcțiilor publice. Deocamdată, atât..