Între timp, în unele ţări din Europa Centrală şi Răsăriteană s-a înregistrat o evoluţie aparte, pe lângă evoluţia din Europa Occidentală. În vest, statul de drept a tins să devină - aşa cum ne arată analizele făcute de la Habermas la Manent şi Innerarity - un stat administrativ: statul şi partidele politice sunt angajate mai puţin la implementarea de valori specifice (libertăţi lărgite pentru cetăţeni, dreptate etc.), cât la administrarea fără convulsii a societăţii. Aparent, complexitatea problemelor a covârşit preocuparea pentru valori. Guvernanţa, care a dat rezultate în marile corporaţii economice, este acum aplicată sistemului politic: acesta tinde să funcţioneze difuzând deciziile, dar ajunge să anonimizeze răspunderea. În loc să păstreze reprezentarea politică şi controlul cetăţenesc al deciziilor, statul intră în mişcări aleatorii, la care presează grupuri organizate ad hoc.
În multe părţi din Europa Centrală şi Răsăriteană evoluţia a trecut dincoace de statul de drept şi chiar de statul administrativ. În anumite ţări, de pildă, în 2011, s-a restrâns libertatea presei, iar în România s-au desfăşurat alegeri parlamentare parţiale cu totul originale pe continent (cu pungi de produse alimentare pentru săraci, poze ale candidatului care asigura produsele, ştampila "sfinţit" pusă pe cărţi poştale ale aceluia etc.), într-un efort de prezervare a unei puteri incapabile să rezolve probleme. În România, s-a trecut la "statul clientelar" - acel stat în care politica este desfăşurată în aşa fel încât să se satisfacă clientela de care este nevoie pentru a întreţine sistemul. Politica nu mai este orientată spre administrarea eficace în serviciul cetăţenilor (autorităţilor lipsindu-le competenţa de care este nevoie) şi nu se mai interesează de valorile de bază (extinderea libertăţii cetăţenilor, asigurarea justiţiei, bunăstarea generală etc.), care sunt socotite pentru muzeu.
"Statul clientelar" este însoţit în România de patologii sesizabile.
El se "guvernează prin antagonizarea" grupurilor (angajaţi contra patroni, tineri împotriva vârstnicilor, părinţi contra dascăli, întreprinzători contra bugetari etc.). "Fuga de răspundere" (aruncarea vinei mereu pe alţii - "criza mondială", liderii occidentali, cei "douăzeci de ani anteriori" etc.) este endemică. Statul stă sub o "preşedinţie africană" (ca să folosim un termen din dreptul constituţional) - un preşedinte care demantelează partide spre a-şi asigura o majoritate aritmetică ce funcţionează fără a mai discuta legi, care trec, cu greşeli cu tot, printr-un parlament paralizat. Preşedintele este apărat în faţa criticilor (şi a poporului propriu) de un "sistem pretorian", compus din activişti nepregătiţi, intelectuali rataţi, ziarişti obedienţi, care repetă în varianta românească cunoscutul dicton al anilor douăzeci "Il Duce ha sempre ragione". Statul devine "stat tunisian", adică un stat care (aşa cum se observă în anchetarea vameşilor) adună şi transferă resurse, în mod ilegal, de jos în sus, cât mai sus, unde se adună pentru scopuri private.
Se fraudează pe larg resursele sub aparenţa unei legalităţi "originale". Se exercită "uzurpări legislative" (cum este privarea de anumite drepturi a pensionarilor sau forţarea la pensionare a intelectualilor incomozi) şi "uzurpare constituţională" (precum abolirea unei camere a parlamentului). "Interesul public" este confundat vădit cu interesul unor grupuri ce se dau drept public. Ceea ce-i interesează pe cei care sunt în funcţii în acest moment este ca anumite grupuri să fie cultivate la ocazii (de pildă, săracii satelor, romii marilor oraşe, nevoiaşii) cu pungi cu alimente sau în mod permanent (precum activiştii docili din provincie) cu concesionări de la stat, favorizări la plasarea rutelor de autostrăzi, încredinţări directe de lucrări etc.
Nu întâmplător, publicaţia The Economist scria de "deciziile spasmodice" ce se iau în conducerea de la Bucureşti, iar un demnitar străin aflat în vizită în capitală a lăsat în urmă o reflecţie amară: "ţară intrată pe mâna nepricepuţilor".
Aşa stând lucrurile, se mai poate pune problema adevărului în democraţie? Experienţa Neamţ -Pinalti - care a arătat Europei şi lumii că se pot câştiga alegeri parlamentare prin pungi cu alimente, poze cu candidatul ce dă cadouri şi cu ştampila "sfinţit", ameninţarea unor primari din opoziţie - ne obligă să ne întrebăm: mai are de-a face democraţia cu adevărul?
Cum se pune, de fapt, problema adevărului în democraţie? Punerea este multiplă. Există democraţie - adică destul de mulţi oameni iau deciziile (faţă de sistemul unipersonal şi de omnicraţie)? Există proceduri lămurite de decizie? Se aplică regula majorităţii? Este luată în seamă argumentarea validă a minorităţii? Sunt alternative reale, delimitate, în dezbatere? Au cetăţenii drepturi asigurate? Alternativele supuse alegerii sunt formulate fără restricţii? Alegerea s-a făcut cu argumente sau sub presiune ori prin mituire? Soluţia îmbrăţişată stă pe suportul adevărului sau doar al votului manipulat al unei majorităţi? Sunt problemele apărute tratate în mod onest şi profesional?
