Dar nu vreau să insist asupra acestui aspect, vom avea destul timp în zilele care vor urma. Aș dori să insist asupra implacabilei coerențe (implacabilă?... era timpul, după fenomenala inconsistenţă şi inconsecvenţă cu care ne-au obişnuit politicienii dâmboviţeni...) pe care noul preşedinte al României a dovedit-o în discursul său de investitură. Ideile cu care el a atras atenţia unor români sătui şi derutaţi, care s-au hotărât să-l voteze în ciuda tuturor sondajelor şi aşteptărilor, se regăsesc până la ultima în sobrul şi transparentul său discurs de investitură:
„Aşteptările mari pot duce la realizări mari".
„Prosperitatea vine când fiecare îşi face treaba."
„Lucrurile nu se vor întâmpla nici peste noapte, nici de la sine."
„Încredere şi răbdare. Numai ele ne pot asigura o construcţie durabilă."
„Să ne apucăm de treabă. Să trecem de la vorbe la fapte."
Un discurs perfect limpede. Perfect coerent. Perfect pe înţelesul românilor, de la cioplitorul în lemn din Săpânţa până la cultivatorul de pepeni din Dăbuleni. Dar îmi pun o întrebare: câtă vreme preşedintele vorbeşte fără preget şi fără teamă despre asumare, este pregătit fiecare român pentru o asumare la fel de hotărâtă a unui efort neprecupeţit, pentru o asumare deplină a unei noi abordări a destinului personal şi a destinului naţional?
Ajuns aici cu şirul întrebărilor, mă simt cuprins de îndoială. Este de netăgăduit că, la 25 de ani de la speranţele deşarte născute de evenimentele din decembrie 1989, avem acum o şansă uluitoare. Şansa de a avea un preşedinte „altfel", un preşedinte născut de propria sa viaţă şi nu de retortele fetide ale vreunui partid, un preşedinte fără găşti şi fără camarile, un preşedinte serios şi responsabil care crede sincer în capacitatea noastră de a ne ieşi din piele şi de a face minuni.
Recitiţi spusele preşedintelui, redate mai sus. Recitiţi-le cu atenţie; revedeţi ceremonia de investitură, şi veţi vedea un om care crede cu tărie în afirmaţiile sale. Iar îndoiala mea este următoarea: câţi dintre români cred, cu aceeaşi tărie, în ideile exprimate de preşedintele României? Câţi dintre români se simt în stare să-şi programeze aşteptări mari, pentru a avea realizări mari? Câţi dintre români pot avea acea răbdare care să le aducă prosperitate nu peste noapte, ci prin acţiune responsabilă şi de lungă durată? Câţi dintre români pot avea acea încredere care să reformeze spaţiul public, aşezându-l pe noi temelii, în care vorbele să fie mai puţine iar faptele, negreşit bine făcute, mai multe?
Klaus Iohannis a demonstrat că este un astfel de om. Sinceritatea şi autenticitatea lui l-au făcut să câştige inima românilor, sătui de promisiuni deşarte şi de justificări savante. Dar el, chiar dacă este Preşedintele, nu este decât Un Om. Principala sa armă este tocmai formidabila sa autenticitate, desăvârşita coerenţă între ideile profesate şi realizările personale.
Românii au apreciat aceasta. Dar mă întreb: vor fi românii capabili să dea curs îndemnurilor transparente ale preşedintelui la reformă profundă a naţiei, începând cu indivizii şi terminând cu clasa politică? Consider că aici se află importanta, uriaşa miză a mandatului lui Klaus Iohannis, care este acum un „mandat al speranţei", şi nu dorim să devină un „mandat al dezamăgirii".
Poate este timpul ca românii să înveţe ceva din chiar imnul care ne luminează orizonturile de peste un veac şi jumătate. Desigur, cu toţii cunoaştem versurile belicoase din prima strofă: „Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soartă/La care să se-nchine (...)". Dar pun pariu cu voi toţi că mult mai puţini cunosc versurile din penultima strofă, mult mai pline de învăţătură: „Români din patru unghiuri, acum ori niciodată/Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri". Aşadar, lucrurile importante pentru naţia română au fost spuse cu mult timp în urmă. Le spune din nou, apăsat şi încrezător, noul preşedinte al României.
Se deşteaptă cineva?
Mihai Şerban este om de afaceri şi scriitor. Este maestru de tai chi, o artă marţială chinezească, şi face consiliere sofiologică, un concept pe care l-a inventat domnia sa.
