DISTRIBUIE
Pentru a rezista, orice regim autocratic îşi îmblânzeşte poporul supus prin două mecanisme necesare, dacă nu cumva chiar suficiente. Întâi, trebuie să asigure oamenilor măcar atâta bunăstare încât majoritatea populaţiei să treacă pragul subzistenţei.
Apoi, trebuie să le taie căile de a se informa cu privire la bunăstarea celor de dincolo de zidul propriei închisori, ca să nu aibă ce şi cum să-şi dorească mai mult.
Revoluţiile pleacă din stomac, este o concluzie ce vine din istorie şi continuă să se susţină. Revoluţiile se practică în state unde o masă critică de nemulţumiţi trăiesc rău, abia au după ce bea apă (iar, în unele cazuri recente, abia au apă de băut) şi cunosc soarta gastrică mai blândă a altor popoare cu care îndrăznesc a se compara. Libertatea de conştiinţă sau de exprimare, libertăţile individuale sau colective, drepturile omului sunt cuvinte potrivite aulelor şi conferinţelor şi vor mai rămâne încă o bună bucată din istoria revoluţionară a viitorului doar idealuri surprinse dintr-o utopie politico-filosofică. Creierul revoluţiilor nu se antrenează în biblioteci, ci la cantina socială proaspăt demolată, iar asta nu de azi, de ieri, ci de la începuturi, după cum ar confirma şi Maslow.
Dincolo de resorturile şi rezoluţiile greu de anticipat ale revoluţiilor “domino” din Lumea Arabă, al căror fir de lungime necunoscută abia a început să se desprindă din ghem, acestea ne dau prilejul să reflectăm puţin asupra a ceea ce este şi ce credem noi că este democraţia, puterea poporului. În imensa majoritate a cazurilor, aceasta se exercită printr-un număr limitat de reprezentanţi aleşi pe un mandat de asemenea limitat, în urma unor proceduri electorale cu care au căzut de acord membrii comunităţii respective. În Africa de Nord şi Orientul Mijlociu arab, nu numai că democraţia este un concept neaplicat vreodată pe deplin, ci, mai mult, nu există nimeni care să o dorească într-adevăr. Revoluţionarii egipteni îl vor pe Mubarak plecat de la putere, poate şi din ţară, şi îşi mai doresc să aibă cu ce să supravieţuiască, ei şi nenumăraţii membri ai familiilor lor, dar atât.
Liderii autoritari ai statelor arabe se visează veşnici şi concep cu greu să-şi părăsească poziţiile de forţă şi asta doar la presiunile externe ale licuricilor suzerani, nu la somaţiile propriului popor. Liderii opoziţiei din aceste state sunt lideri slabi, asta fără să însemne neapărat o debilitate intrinsecă a lor; pur şi simplu, un regim autocratic tolerează, cel mult, voci adverse disparate, însă niciodată acestea nu vor fi lăsate să prindă curaj, să se facă auzite în mulţime sau să se organizeze în mod oficial. Cel mai important este că nici tradiţionalele mari puteri nu-şi doresc democraţie în statele cu pricina, în ciuda balivernelor frumos împachetate şi livrate constant de la Casa Albă, de pildă. “Exportul de democraţie”, concept-cheie în politica externă a administraţiei republicane a lui Bush Jr, este o marotă care ascunde interese economice pragmatice ale Statelor
Unite în zonele vizate şi interese geopolitice legate de aliaţi tradiţionali precum Israelul. Până mai ieri, Egiptul supus bătrânului dictator Hosni Mubarak era un prieten de nădejde al Americii, iar Washingtonul şi-ar fi dorit îngheţat acel statu-quo ante-revoluţionar. Cui îi păsa de democraţia egipteană câtă vreme graniţa egipteano-israeliană era păzită bine, iar blocada în Fâşia Gaza funcţiona în parametrii stabiliţi (măcar în vorbele oficialilor)?
Indiferent de cine s-ar afla la Casa Albă, poziţia actuală ar fi la fel de ingrată. Drept dovadă stau tăcerile prelungi şi pline de tâlc ale guralivilor republicani de tipul Sarah Palin & Co., care acum fac pe proştii şi le iese atât de bine... Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. Îşi aduc, pesemne, aminte de încercarea de “democratizare” a Fâşiei Gaza, prin organizarea de alegeri în 2006, când, pus în faţa unei alegeri democratice, poporul a ales forţa, armele şi războiul, adică Hamas. Nimeni nu poate da asigurări că istoria nu s-ar scrie la fel în cazul oricărui popor din zonă, deşi sunniţii egipteni nu par prea dornici să se lase pe mâna fundamentaliştilor islamici ai Frăţiei Musulmane, dar cu masele flămânde nu ştii niciodată la ce să te aştepţi. Totodată, e tot mai clar că încercarea de a instaura democraţia nu este un panaceu pentru orice dificultate politică, în orice parte a lumii. Dimpotrivă, uneori seamănă cu a obliga o bunicuţă să treacă strada flancată de mascaţi, în timp ce stă la coadă la medicamente de inimă.
Sunt câteva paralele între Egiptul de astăzi şi România din ultimii ani, altele decât cele inspirate de tribulaţiile psihotico-politice ale celor care ghicesc semne de dictatură în orice bob portocaliu de rouă. Nici românii nu s-au ridicat la revoltă decât tot din considerente dictate de foame şi frig, dar am avut şansa de a prinde trenul geopolitic al mişcărilor similare din toată regiunea, cu produsele democraţiei de export, tractat de marile puteri occidentale. Nici românii nu ştiau ce va să zică democraţia, aşa încât, lăsaţi de capul nostru, i-am votat sistematic pe cei care ne pansau mai mieros ulcerele gastrice, fără ca masei de votanţi să-i pese prea mult de idealurile din cărţi. Şi nouă ne consumă mult timp procesul de învăţare a procedurilor democraţiei, şi nouă ni se pare democraţia scumpă şi inutilă, şi noi ne dorim un stat puternic care “să ne dea” şi care, dacă se poate, să nu ne ceară nimic, fără să pricepem inepţia unei asemenea utopii. Diferenţele majore au fost doar două. La nivel cultural-religios, creştinismul a reuşit să-şi adapteze, în cele din urmă, teza sa centrală, a iubirii faţă de aproapele, în idealuri ale democraţiei de sorginte liberală. Islamului îi va fi imposibil să o facă, atâta timp cât conceptele imuabile ale Shari’ah, evocate de Declaraţia de la Cairo (1990), un appendix la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, contrazic în destule puncte tocmai documentul pe care vin să-l completeze. În plus, şansa noastră istorică a fost aceea că marile puteri occidentale aveau pregătit scenariul viitorului proxim, în care rolul nostru era acela, bine stabilit, de învăţăcei docili ai cursului de democraţie şi democratizare.
Din toate întâmplările cărora le suntem contemporani, ca să nu treacă istoria pe lângă noi degeaba, trebuie să învăţăm măcar câteva lucruri de esenţă. De pildă, că democraţia, dacă suntem siguri că ne-o dorim, este un concept într-atât de vast şi volatil, încât învăţarea operaţionalizării sale depline durează generaţii întregi. Mai trebuie să ştim că ea nu ţine întotdeauna de foame, nu pune peşti în traista pescarului leneş şi nepriceput, dar este singura orânduire cunoscută care îl învaţă temeinic să prindă peşte. Mai avem de aflat că foamea, la fel ca bunăstarea, trebuie evaluate strict în raport cu cât producem şi cât ne putem permite, şi că orice forţare a destinului ne va putea duce la eşec, dacă nu ne luăm precauţii. În cele din urmă, tot democraţia ne spune că sabotarea intereselor gastrice ale unui popor suveran, în timpul exercitării puterii prin reprezentanţi, în favoarea unor subpopulaţii privilegiate ale acestora, merită şi va fi pedepsită. Iar, dacă se va întâmpla asta, poporul democratic va avea dreptul legitim, la o adică, să îşi linşeze scurt sabotorii, fie că s-or numi ei Elena Udrea sau Constantin Nicolescu.
Revoluţiile pleacă din stomac, este o concluzie ce vine din istorie şi continuă să se susţină. Revoluţiile se practică în state unde o masă critică de nemulţumiţi trăiesc rău, abia au după ce bea apă (iar, în unele cazuri recente, abia au apă de băut) şi cunosc soarta gastrică mai blândă a altor popoare cu care îndrăznesc a se compara. Libertatea de conştiinţă sau de exprimare, libertăţile individuale sau colective, drepturile omului sunt cuvinte potrivite aulelor şi conferinţelor şi vor mai rămâne încă o bună bucată din istoria revoluţionară a viitorului doar idealuri surprinse dintr-o utopie politico-filosofică. Creierul revoluţiilor nu se antrenează în biblioteci, ci la cantina socială proaspăt demolată, iar asta nu de azi, de ieri, ci de la începuturi, după cum ar confirma şi Maslow.
Dincolo de resorturile şi rezoluţiile greu de anticipat ale revoluţiilor “domino” din Lumea Arabă, al căror fir de lungime necunoscută abia a început să se desprindă din ghem, acestea ne dau prilejul să reflectăm puţin asupra a ceea ce este şi ce credem noi că este democraţia, puterea poporului. În imensa majoritate a cazurilor, aceasta se exercită printr-un număr limitat de reprezentanţi aleşi pe un mandat de asemenea limitat, în urma unor proceduri electorale cu care au căzut de acord membrii comunităţii respective. În Africa de Nord şi Orientul Mijlociu arab, nu numai că democraţia este un concept neaplicat vreodată pe deplin, ci, mai mult, nu există nimeni care să o dorească într-adevăr. Revoluţionarii egipteni îl vor pe Mubarak plecat de la putere, poate şi din ţară, şi îşi mai doresc să aibă cu ce să supravieţuiască, ei şi nenumăraţii membri ai familiilor lor, dar atât.
Liderii autoritari ai statelor arabe se visează veşnici şi concep cu greu să-şi părăsească poziţiile de forţă şi asta doar la presiunile externe ale licuricilor suzerani, nu la somaţiile propriului popor. Liderii opoziţiei din aceste state sunt lideri slabi, asta fără să însemne neapărat o debilitate intrinsecă a lor; pur şi simplu, un regim autocratic tolerează, cel mult, voci adverse disparate, însă niciodată acestea nu vor fi lăsate să prindă curaj, să se facă auzite în mulţime sau să se organizeze în mod oficial. Cel mai important este că nici tradiţionalele mari puteri nu-şi doresc democraţie în statele cu pricina, în ciuda balivernelor frumos împachetate şi livrate constant de la Casa Albă, de pildă. “Exportul de democraţie”, concept-cheie în politica externă a administraţiei republicane a lui Bush Jr, este o marotă care ascunde interese economice pragmatice ale Statelor
Unite în zonele vizate şi interese geopolitice legate de aliaţi tradiţionali precum Israelul. Până mai ieri, Egiptul supus bătrânului dictator Hosni Mubarak era un prieten de nădejde al Americii, iar Washingtonul şi-ar fi dorit îngheţat acel statu-quo ante-revoluţionar. Cui îi păsa de democraţia egipteană câtă vreme graniţa egipteano-israeliană era păzită bine, iar blocada în Fâşia Gaza funcţiona în parametrii stabiliţi (măcar în vorbele oficialilor)?
Indiferent de cine s-ar afla la Casa Albă, poziţia actuală ar fi la fel de ingrată. Drept dovadă stau tăcerile prelungi şi pline de tâlc ale guralivilor republicani de tipul Sarah Palin & Co., care acum fac pe proştii şi le iese atât de bine... Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. Îşi aduc, pesemne, aminte de încercarea de “democratizare” a Fâşiei Gaza, prin organizarea de alegeri în 2006, când, pus în faţa unei alegeri democratice, poporul a ales forţa, armele şi războiul, adică Hamas. Nimeni nu poate da asigurări că istoria nu s-ar scrie la fel în cazul oricărui popor din zonă, deşi sunniţii egipteni nu par prea dornici să se lase pe mâna fundamentaliştilor islamici ai Frăţiei Musulmane, dar cu masele flămânde nu ştii niciodată la ce să te aştepţi. Totodată, e tot mai clar că încercarea de a instaura democraţia nu este un panaceu pentru orice dificultate politică, în orice parte a lumii. Dimpotrivă, uneori seamănă cu a obliga o bunicuţă să treacă strada flancată de mascaţi, în timp ce stă la coadă la medicamente de inimă.
Sunt câteva paralele între Egiptul de astăzi şi România din ultimii ani, altele decât cele inspirate de tribulaţiile psihotico-politice ale celor care ghicesc semne de dictatură în orice bob portocaliu de rouă. Nici românii nu s-au ridicat la revoltă decât tot din considerente dictate de foame şi frig, dar am avut şansa de a prinde trenul geopolitic al mişcărilor similare din toată regiunea, cu produsele democraţiei de export, tractat de marile puteri occidentale. Nici românii nu ştiau ce va să zică democraţia, aşa încât, lăsaţi de capul nostru, i-am votat sistematic pe cei care ne pansau mai mieros ulcerele gastrice, fără ca masei de votanţi să-i pese prea mult de idealurile din cărţi. Şi nouă ne consumă mult timp procesul de învăţare a procedurilor democraţiei, şi nouă ni se pare democraţia scumpă şi inutilă, şi noi ne dorim un stat puternic care “să ne dea” şi care, dacă se poate, să nu ne ceară nimic, fără să pricepem inepţia unei asemenea utopii. Diferenţele majore au fost doar două. La nivel cultural-religios, creştinismul a reuşit să-şi adapteze, în cele din urmă, teza sa centrală, a iubirii faţă de aproapele, în idealuri ale democraţiei de sorginte liberală. Islamului îi va fi imposibil să o facă, atâta timp cât conceptele imuabile ale Shari’ah, evocate de Declaraţia de la Cairo (1990), un appendix la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, contrazic în destule puncte tocmai documentul pe care vin să-l completeze. În plus, şansa noastră istorică a fost aceea că marile puteri occidentale aveau pregătit scenariul viitorului proxim, în care rolul nostru era acela, bine stabilit, de învăţăcei docili ai cursului de democraţie şi democratizare.
Din toate întâmplările cărora le suntem contemporani, ca să nu treacă istoria pe lângă noi degeaba, trebuie să învăţăm măcar câteva lucruri de esenţă. De pildă, că democraţia, dacă suntem siguri că ne-o dorim, este un concept într-atât de vast şi volatil, încât învăţarea operaţionalizării sale depline durează generaţii întregi. Mai trebuie să ştim că ea nu ţine întotdeauna de foame, nu pune peşti în traista pescarului leneş şi nepriceput, dar este singura orânduire cunoscută care îl învaţă temeinic să prindă peşte. Mai avem de aflat că foamea, la fel ca bunăstarea, trebuie evaluate strict în raport cu cât producem şi cât ne putem permite, şi că orice forţare a destinului ne va putea duce la eşec, dacă nu ne luăm precauţii. În cele din urmă, tot democraţia ne spune că sabotarea intereselor gastrice ale unui popor suveran, în timpul exercitării puterii prin reprezentanţi, în favoarea unor subpopulaţii privilegiate ale acestora, merită şi va fi pedepsită. Iar, dacă se va întâmpla asta, poporul democratic va avea dreptul legitim, la o adică, să îşi linşeze scurt sabotorii, fie că s-or numi ei Elena Udrea sau Constantin Nicolescu.
DISTRIBUIE
Comenteaza
