Dilema unui fost colecţionar de nimicuri

Religiozitatea cu care generaţia părinţilor noştri colectează şi astăzi ambalaje, sfori, celofane, pungi, cutii de carton, găleţi, şuruburi, piuliţe, cabluri, liţe, textile deşirate şi recondiţionate etc. este o reminiscenţă duioasă a unor vremuri în care austeritatea vieţii era un parametru într-atât de uniform şi generalizat, încât nici chiar celor puţin mai căpătuiţi nu le dădea mâna prea mult să facă paradă de asta. Deşi mulţi dintre colecţionari, dacă ar fi să îşi argumenteze păstrarea obiectelor, ar avea dificultăţi să numească ultima situaţie când vreunul s-a dovedit cu adevărat folositor, ritualul continuă să le ocupe o parte din viaţă, ca un
soi de instrument simplu de a îmblânzi un univers contemporan al obiectelor tot mai larg, mai complex şi mai intraductibil.

Acumularea de obiecte cu duiumul era un scop în sine, într-o perioadă marcată atât de dur prin privaţiuni de tot felul, de la cele informaţionale sau privind libertăţile individuale de bază până la cele digestive. Îmi amintesc doar cum orice căpeţel de zvon că la alimentara de la colţ "s-a băgat" carne se transforma pe loc într-o coadă de zeci, apoi sute de metri, formată din oameni cărora 1. le era greu să verifice zvonul înainte de a se pune la coadă şi 2. ştiau bine că şansele de a mai ajunge la carne fără să intre peste rând erau practic nule. Unde mai pui că mulţi dintre ei nici nu ştiau pentru ce se stă la coadă, intraseră în rând pur şi simplu din reflexul condiţionat care se declanşase la vederea cozii. Iar acest gen de ritual social nu era excepţia, ci însăşi regula. Prin urmare, obsesia de a acumula obiecte multe şi diverse se baza pe teama justificată de a nu reuşi să le achiziţionezi în situaţia că vei avea vreodată nevoie de ele, aşa cum deseori se putea întâmpla chiar cu mâncarea. Banii înşişi aveau locul lor în acest sistem pervertit al obiectelor. În mijlocul penuriei de bunuri pe care să-i schimbe, mulţi români îi transformaseră din instrument în scop în sine, ajungând, la rândul lor, obiect al acumulării. Sindromul "banul la saltea" este expresia perfectă a unui atare comportament.

Însă indiferent de calitatea şi cantitatea acumulărilor de obiecte, acestea aveau câteva caracteristici comune. Întâi, procesul se dovedea anevoios, cerea mult timp şi răbdare, pentru că situaţiile în care se puteau achiziţiona cantităţi mari de obiecte erau rarisime. Apoi, calitatea de bază a unui colecţionar de succes a unor obiecte de preţ - iar cel mai de preţ era hrana - era capacitatea de a înghiţi tone de umilinţă. În acel păienjeniş social complex, indivizii găseau şansele de supravieţuire doar în fructificarea unor poziţii critice, acelea din nodurile reţelelor, unde îşi aveau sediul centrele de distribuţie a resurselor de bunuri şi servicii. Gestionarul de la alimentara era cel mai dorit părinte toamna, când se numărau bobocii, şi cel mai dorit pacient dacă îl lovea apendicita, pentru că el distribuia hrana "pe sub mână", scutindu-l pe profesor sau pe doctor de umilinţa colectivă de a se aşeza de cu noaptea la coadă la lapte.

"Portarul" căpătase un aer mitologic de cerber contemporan, pentru că putea asigura accesul în ambele sensuri în zone interzise, în schimbul unor simple acte de umilinţă, dacă nu prinsese cumva gustul colecţionării banilor. Cu cât te situai pe un palier de putere mai apropiat de sediul distribuţiei resursei, cu atât aveai mai multe şanse să scapi de episoadele ulterioare de umilire. Totuşi, nevoia de acces la un palier superior al resurselor se va fi satisfăcut tot numai prin smerenie ritualică faţă de cineva aflat mai sus în acea ierarhie arbitrară. Profesorul punea note mai mari copilului tembel al gestionarului de la alimentara, acesta păstra o pungă de petreuşi în plus pentru doctorul care îi scosese cu bine apendicele şi o operase de cataractă pe mama în vârstă a comandantului subunităţii de pompieri din oraş, aşa încât şi-a făcut rost de mână de lucru pentru extinderea vilei sale de la marginea pădurii etc. Toată existenţa acestui popor gravita
în jurul acestor două norme concomitente şi complementare: nevoia acută de a amâna cât mai mult pierderea luptei pentru supravieţuire şi dorinţa acumulării de obiecte.

La începutul anilor '90, am schimbat paradigma fără să fi înţeles mai întâi cu toţii că premisa de bază a prosperităţii în lumea nouă în care ne doream intraţi este munca, nu slugărnicia programatică, nici descurcăreala facilă. Unii dintre noi au înţeles-o mai repede, alţii mai târziu, iar alţii continuă să nu priceapă nimic din viaţa de doi bani pe care admit că o trăiesc. Oare dintre noi, cei pentru care lupta zilnică pentru supravieţuire nu mai este un pariu atât de greu de câştigat, câţi şi-au schimbat cealaltă normă fundamentală şi au încetat să trăiască mânaţi orbeşte de dorinţa irepresibilă de a colecţiona obiecte?

La câteva zile după ce un arădean a dat lovitura la Loto, mă întreb retoric: eu ce aş face dacă m-ar lovi aşa brusc acest (ne)noroc?