Dilemele Bucureştiului şi nu numai ale lui

Capitala sărbătoreşte în prezent 550 de ani de la atestarea sa documentară printr-un hrisov dat de Vlad Ţepeş, la 1459, “în Cetatea Bucureşti”.

 Fără a insista pe istoria oraşului, o să amintesc că în 1659 a devenit capitala Ţării Româneşti, 200 de ani mai târziu a devenit capitala Principatelor Unite, iar după 1918, cea a Regatului României. Gândindu-ne la soarta celorlalte oraşe-capitală ale Europei (Parisul, de exemplu, a devenit capitala regilor franci începând din 508), se poate afirma că ne aflăm în faţa unui oraş tânăr, dar care s-a confruntat cu multe vicisitudini (incendii, distrugeri militare, epidemii, cutremure) ce au făcut să nu se poată bucura de o dezvoltare continuă. Paul Morand, ambasador al Franţei la Bucureşti în anii 1943-1944 şi autor al volumului “Bucharest”-1935, va aminti, în acest sens, o afirmaţie făcută cu umor de regina Elisabeta a Greciei: “este un oraş montat în întregime din piese diferite”.

 

Afirmaţia nu e gratuită şi e valabilă chiar şi în zilele noastre. Cauze? Una ar fi că situat cumva la întâlnirea dintre cultura orientală şi occidentală (vezi analiza remarcabilă din volumul “Bucureşti, un oraş între orient şi occident”, al arhitectului Dana Hanhoiu), el nu a rămas indiferent la cele două influenţe. Au urmat apoi prefacerile din secolul XIX şi mai ales modernizarea declanşată după urcarea pe tron a regelui Carol I. în primele decenii ale secolului XX, prefacerile continuă (deschiderea de bulevarde, realizarea de clădiri reprezentative, o nouă infrastructură), dar de data aceasta în paralel cu angajarea unor concepte ce vizau întregul oraş (datorate inginerului Cincinat Sfinţescu sau unor arhitecţi precum Alexandru Zamphiropol, Octav Doicescu şi alţii) cum a fost planul de sistematizare folosit în perioada 1935-1944.

 

 După 1945, intervenţiile au fost mai rapide şi de mare amploare, multe din ele adevărate extirpări din ţesutul oraşului şi cu efecte condamnabile. De aceea, la discuţiile din 18 septembrie, pe marginea lansării ultimului număr al revistei “Urbanismul - serie nouă”, dedicat evenimentului “Bucureşti 550”, s-a încercat o apreciere a imaginii de azi a capitalei, dar şi cu multe trimiteri la contextul naţional. O primă constatare: Bucureştiul, chiar dacă nu mai este etichetat “Micul Paris”, ca în perioada interbelică, e încă un oraş frumos, dar neglijat, iar “marea calitate a locurilor frumoase este aceea de a fi paradoxale”, arh. Doina Cristea.

 

 Dar faptul că nu se ţine seama de reglementările urbanistice din Planul Urbanistic General aprobat în 2000 şi că “excepţia face regula” a condus la constatarea că se poate vorbi de “un oraş cârpit” - prof. arh. Alex.Sandu, sau de un oraş al “haosului urbanistic”, etichetă aplicată de mass-media (în care caz, clădirile înalte au şi ele o contribuţie). Vizavi de această situaţie, senatorul Petru Filip, fost primar al oraşului Oradea, sesiza că “politicul trebuie să înţeleagă că dezvoltarea trebuie să fie gândită de profesionişti, şi nu făcută prin decizii politice”.

 

Necesitatea respectării unei politici urbane a semnalat-o şi primarul capitalei, Sorin Oprescu, care a atras atenţia că “dihonia politicului a intrat şi în profesie”, că nu toţi profesioniştii sunt consecvenţi până la capăt cu principiile şi că a avut dezamăgiri când s-a făcut mesagerul unor propuneri. “Vreau să simt alături de mine un partener onest, cu jaloane bine bătute în pământ...Fac un apel la solidaritatea de breaslă, care să emane nişte linii directoare. Nu cred că trebuie să aşteptăm un Mesia, care să ne spună ce să facem”.

 

întorcându-ne pe meleagurile noastre, cred că iar trebuie să afirm că fără promovarea unei politici urbane pe termen lung, viitorul municipiului nu poate fi roz. Iar o politică viabilă presupune abordare interdisciplinară, permanentă analiză a contextului, strategii pe etape, inventivitate pentru depăşirea pragurilor critice ce vor fi tot mai multe... Există o astfel de viziune?