Disidenţe şi lacrimi. De catifea
- Scris de Adrian Demian-Groza
- 11 Noi 2010, 01:44
- Editorial
- Ascultă știrea
DISTRIBUIE
Mai întâi, Adrian Năstase a propus zi de doliu naţional în memoria lui Adrian Păunescu, în corul nestăvilit al odelor televizate ce i se înălţau bardului trecut la cele veşnice.
Apoi, preşedintele Ponta a sărit la gâtul televiziunii publice fiindcă nu a intrat în hora funebră şi nu a transmis în direct priveghiul şi înmormântarea, preferând o atitudine distant-analitică şi necenzurând opiniile critice la adresa “marelui dispărut”. Mai mult decât a considera abuzivă dorinţa d-lui Ponta de a sancţiona conducerea TVR pentru delictul de a se uşura contra Vântului, observ substratul politic abject al gestului politic, extras dintr-o şcoală de gândire de tristă amintire. Dacă televiziunile private de ştiri se prosternează extatic în faţa publicului majoritar, oricât de îndoielnice ar fi gusturile estetice sau morala colectivă ale acestuia, din raţiuni strict economice, de rating, menirea televiziunii publice este, certamente, mai apropiată de funcţiile de informare şi modelare atribuite mass-media.
Ea trebuie să respecte, mai mult decât oricare altă instituţie de presă, regulile clasice consacrate ale jurnalismului de şcoală, pe care o parte importantă din presa privată abia că le tolerează în vorbă, dar le respinge în fapt. După 1989 au fost puţine episoadele în care televiziunea publică să-şi fi făcut cu adevărat datoria faţă de public, în schimb s-a comportat frecvent ca o falangă mediatică a puterii politice, indiferent cine ar fi deţinut-o, totul plecând de la legea sa de funcţionare, care instituia politizarea atroce, adorată de puternicii zilei, demonizată de opoziţie. Aceeaşi politizare să fi fost cauza refuzului de a îmbrăţişa kitsch-ul funerar, asta mă interesează prea puţin. PSD, în schimb, a interpretat gestul TVR ca pe un afront personal, câtă vreme şi l-a însuşit politic, antum, dar mai ales postum şi indecent pe Adrian Păunescu.
Prin stranii mutaţii ale imaginarului colectiv, Adrian Păunescu a evoluat de la “Am fost un porc. Sunt porcul Dvs. de Crăciun” până la a deveni egalul lui Eminescu în opinia unor români care au citit ultimele versuri pe coperta unui CD cu manele. Întreaga sa viaţă publică a fost circumscrisă convingerii sale intime că este unic şi irepetabil, că înfăptuieşte lucruri măreţe, că se numără printre bărbaţii curajoşi ai naţiei, care au îndrăznit să-şi asume disidenţa şi să înfrunte cuplul Ceauşescu.
Între 1973 şi 1985, în vremea Cenaclului Flacăra, zecile de mii de români vrăjiţi de libertatea controlată care li se îngăduia când caravana itinerantă trecea şi prin oraşul lor i-au confirmat excesele megalomaniace, pe care i le-am sesizat cu toţii, fără nici o sforţare, în autoportretele versificate. După 1989, popularitatea căpătată în anii Cenaclului şi trecerea sa pe linie moartă după incidentele de la Ploieşti din 1985 l-au ajutat la conturarea unui portret de disident, erou al neamului său, poet popular dotat cu un surprinzător talent de versificator, care punea toate controversele publice în mijlocul cărora se afla pe seama destinului nefericit al profeţilor neînţeleşi în ţara lor.
A trăit şi a murit ca un pop-star între două lumi. A fost şi este încă modelul unei generaţii fermecate de kitsch-ul zămislit în pungile limitate de aer liber ale Cenaclului, tolerate abil în anii unui crunt comunism ultra-naţionalist criminal. A girat un fenomen cultural-social de masă greu de explicat în toate implicaţiile sale manifestate în epocă, dar şi acum, peste ani, a cutremurat masele cu versurile proprii recitate stentorial înaintea chitărilor, a convins miile de harghiteni să cânte împreună cu el “Tu, Ardeal!”.
A versificat incoercibil, în sute de mii de versuri, sentimente şi ultrasentimente, dictatori şi savanţi de renume mondial de ieri şi de azi, fotbalişti, terranove, tămăduitori nocturni, manelişti pudici, daci şi romani de-a valma, lupta pentru pace, sănătatea pământului şi mileniul III, istorii şi isterii. Este unul dintre ultimele modele social-culturale care a supravieţuit de ambele părţi ale istoriei contemporane a României.
Dacă televiziunile nu au putut să-şi reprime instinctul de a alerga după rating facil, nici PSD-ul nu s-a dat în lături să-şi mulgă lacrimi de crocodil lângă catafalc şi să se pluseze pentru voturi, în consonanţă cu curentul majoritar al poporului îndurerat. A cere doliu naţional pentru Adrian Păunescu este precum a legifera sindromul Stockholm la români, profitând de pe urma debilităţii memoriei colective a perioadei comuniste şi datelor tot mai puţine pe care le au cei mai tineri despre viaţa dublă a părinţilor lor.
A-l beatifica public pe Adrian Păunescu, fără tremor de reproş în voce, este la fel de impardonabil de cinic precum era, odinioară, cel care scria “Fără nici o ruşine, / În numele singurei religii care ne uneşte, / Credinţa în continuitatea speciei umane, / Iubiţi-vă, / Iubiţi-vă pe tunuri!”, într-o vreme când mii de femei mureau după avorturi improvizate nereuşite şi mii de copii se năşteau pentru a fi renegaţi pentru o viaţă întreagă. Toate într-o vreme când “marele patriot” salva individual prin dezlegare la apă caldă şi condamna colectiv prin girul ideologic dat sistemului opresiv pe care l-a ţinut în viaţă înjurându-l controlat. În şoaptă.
Ea trebuie să respecte, mai mult decât oricare altă instituţie de presă, regulile clasice consacrate ale jurnalismului de şcoală, pe care o parte importantă din presa privată abia că le tolerează în vorbă, dar le respinge în fapt. După 1989 au fost puţine episoadele în care televiziunea publică să-şi fi făcut cu adevărat datoria faţă de public, în schimb s-a comportat frecvent ca o falangă mediatică a puterii politice, indiferent cine ar fi deţinut-o, totul plecând de la legea sa de funcţionare, care instituia politizarea atroce, adorată de puternicii zilei, demonizată de opoziţie. Aceeaşi politizare să fi fost cauza refuzului de a îmbrăţişa kitsch-ul funerar, asta mă interesează prea puţin. PSD, în schimb, a interpretat gestul TVR ca pe un afront personal, câtă vreme şi l-a însuşit politic, antum, dar mai ales postum şi indecent pe Adrian Păunescu.
Prin stranii mutaţii ale imaginarului colectiv, Adrian Păunescu a evoluat de la “Am fost un porc. Sunt porcul Dvs. de Crăciun” până la a deveni egalul lui Eminescu în opinia unor români care au citit ultimele versuri pe coperta unui CD cu manele. Întreaga sa viaţă publică a fost circumscrisă convingerii sale intime că este unic şi irepetabil, că înfăptuieşte lucruri măreţe, că se numără printre bărbaţii curajoşi ai naţiei, care au îndrăznit să-şi asume disidenţa şi să înfrunte cuplul Ceauşescu.
Între 1973 şi 1985, în vremea Cenaclului Flacăra, zecile de mii de români vrăjiţi de libertatea controlată care li se îngăduia când caravana itinerantă trecea şi prin oraşul lor i-au confirmat excesele megalomaniace, pe care i le-am sesizat cu toţii, fără nici o sforţare, în autoportretele versificate. După 1989, popularitatea căpătată în anii Cenaclului şi trecerea sa pe linie moartă după incidentele de la Ploieşti din 1985 l-au ajutat la conturarea unui portret de disident, erou al neamului său, poet popular dotat cu un surprinzător talent de versificator, care punea toate controversele publice în mijlocul cărora se afla pe seama destinului nefericit al profeţilor neînţeleşi în ţara lor.
A trăit şi a murit ca un pop-star între două lumi. A fost şi este încă modelul unei generaţii fermecate de kitsch-ul zămislit în pungile limitate de aer liber ale Cenaclului, tolerate abil în anii unui crunt comunism ultra-naţionalist criminal. A girat un fenomen cultural-social de masă greu de explicat în toate implicaţiile sale manifestate în epocă, dar şi acum, peste ani, a cutremurat masele cu versurile proprii recitate stentorial înaintea chitărilor, a convins miile de harghiteni să cânte împreună cu el “Tu, Ardeal!”.
A versificat incoercibil, în sute de mii de versuri, sentimente şi ultrasentimente, dictatori şi savanţi de renume mondial de ieri şi de azi, fotbalişti, terranove, tămăduitori nocturni, manelişti pudici, daci şi romani de-a valma, lupta pentru pace, sănătatea pământului şi mileniul III, istorii şi isterii. Este unul dintre ultimele modele social-culturale care a supravieţuit de ambele părţi ale istoriei contemporane a României.
Dacă televiziunile nu au putut să-şi reprime instinctul de a alerga după rating facil, nici PSD-ul nu s-a dat în lături să-şi mulgă lacrimi de crocodil lângă catafalc şi să se pluseze pentru voturi, în consonanţă cu curentul majoritar al poporului îndurerat. A cere doliu naţional pentru Adrian Păunescu este precum a legifera sindromul Stockholm la români, profitând de pe urma debilităţii memoriei colective a perioadei comuniste şi datelor tot mai puţine pe care le au cei mai tineri despre viaţa dublă a părinţilor lor.
A-l beatifica public pe Adrian Păunescu, fără tremor de reproş în voce, este la fel de impardonabil de cinic precum era, odinioară, cel care scria “Fără nici o ruşine, / În numele singurei religii care ne uneşte, / Credinţa în continuitatea speciei umane, / Iubiţi-vă, / Iubiţi-vă pe tunuri!”, într-o vreme când mii de femei mureau după avorturi improvizate nereuşite şi mii de copii se năşteau pentru a fi renegaţi pentru o viaţă întreagă. Toate într-o vreme când “marele patriot” salva individual prin dezlegare la apă caldă şi condamna colectiv prin girul ideologic dat sistemului opresiv pe care l-a ţinut în viaţă înjurându-l controlat. În şoaptă.
DISTRIBUIE
Comenteaza
