însemna
consacrarea hegemoniei în spaţiul politic vid de după prăbuşirea
partidului-stat, a partidului-unic, PCR. Cu alte cuvinte, partidul-unic era
înlocuit cu un pluripartidism de operetă, în care poziţia hegemonică era
deţinută de către cei care primiseră din partea Moscovei undă verde ca să-l
asasineze pe Ceauşescu.
O vreme a funcţionat. Iliescu a obţinut 85% din votul popular, iar FSN, 66%, în condiţiile participării record la alegeri. Fesenismul era victorios, în ciuda faptului că apăruseră o mulţime de alte partide, în opoziţie sau partide-satelit ale FSN. Radioul public şi televiziunea publică erau tot sub control fesenist, Constituţia (cea mai proastă lege fundamentală posibilă) a fost concepută pentru a servi interesele celor de la putere (feseniştii îşi închipuiau că vor sta veşnic la conducere). Iar când opoziţia sau asociaţiile civice mişcau în front, repede erau chemaţi minerii.
Din fericire, hegemonia fesenistă s-a sfârşit datorită darwinismului cultural: “dog-eat-dog”, varianta punkistă a hobbesianului homo homini lupus est. Iar Iliescu a chemat din nou minerii, să-l dea jos pe indisciplinatul Roman. Deşi anterior fuseseră complici în toate, pentru că nu a mai fost lăsat să fie premier, Roman şi-a luat jucăriile şi a plecat. Iar fesenismul s-a destrămat în două feseneuri-sereleuri - FSN/PD/PD-L şi FDSN/PDSR/PSD. Feseneul lui Roman a încercat apoi să se spele de păcate, ca să nu mai fie asociat cu feseneul lui Iliescu. Ba chiar şi-a trecut în statut tabuul interdicţiei incestului – nu mai erau permise coaliţii cu feseneul-mamă. Se ştie ce-a păţit Roman, care şi-a pierdut partidul din cauza faptului că a fost trădat de oamenii pe care tot el îi ridicase. La conducerea feseneului lui Roman a trecut Băsescu. “Părintele fondator” n-a mai suportat umilinţa şi a plecat din partid. A rămas însă în PD spiritul fesenismului, dorinţa iraţională de dominaţie absolută. Spiritul hegemonic al fesenismului a fost reînviat de Traian Băsescu, cu aceleaşi consecinţe dezastruoase precum acum două decenii: nenorocirea politică a României.
Ne-am înşelat cînd ne-am închipuit că nu mai poate apărea un preşedinte care să facă ţării pe care o conduce atât rău pe cât făcuse Iliescu României. Cine îi compară însă pe Iliescu şi pe Băsescu va avea surprize. Iliescu a lăsat partidele din opoziţie să-şi construiască singure eşecul şi succesul. Iar acelea au reuşit să-l dea jos. Băsescu nu lasă însă partidele din opoziţie să facă acelaşi lucru. în vreme ce Iliescu a pierdut încet-încet hegemonia, Băsescu îşi construieşte hegemonia prin fenomenul controlat al părăsirii partidelor opoziţiei (PSD şi PNL) de către senatori, deputaţi, primari, consilieri. Se spune că trădările respective s-ar fi făcut prin ameninţări, şantaj, manipulare, dezinformare, cumpărare, mită la nivel înalt (în loc de bani, unii au primit poziţii în guvern sau în alte locuri avantajoase), prin folosirea serviciilor secrete, dar n-are rost să dăm credit bursei zvonurilor, ci doar să observăm efectele.
Efectele ţin de construirea unei noi hegemonii politice la nivelul parlamentului. Nimic nu este mai periculos într-o democraţie decât dezechilibrul pe toate planurile obţinut prin guvernarea hegemonică. Nici nu mai contează mijloacele folosite, pentru că scopul este mai dăunător. Dacă, într-adevăr, admitem ipoteza că toţi independenţii ar fi devenit independenţi benevol, din proprie iniţiativă, iar Băsescu era un democrat, aşa cum pretinde, ar fi trebuit să folosească orice mijloace pentru a-i împiedica, inclusiv acelea despre care se spune că le-a folosit pentru a face exact invers. Frumos sofism, nu?
Diversiunea
“independenţilor” nu putea fi făcută într-o democraţie liberală, într-o
Dacă Băsescu ar dori să obţină o majoritate absolută ori chiar calificată doar de amorul artei, ca să fie trecut în Cartea Recordurilor, n-ar fi prea multe de comentat cu privire la asemenea aplecări nefireşti. îngrijorător este ce intenţionează el să facă cu această majoritate. Vrea să se joace de-a reforma constituţiei, “modernizarea statului”, adică să obţină controlul absolut al politicii, prin parlament unicameral, sistem de vot majoritar, reducerea numărului de partide la două, controlul partidului de guvernământ şi al Curţii Constituţionale.
Dacă nu ar deţine şi controlul CSAT, cel de-al doilea guvern, controlul DNA şi al Procuraturii Generale, controlul serviciilor secrete, poate că hegemonia care se construieşte n-ar fi chiar atît de îngrijorătoare. Se nasc, însă, întrebări la care nimeni nu ştie răspunsul. Nici măcar Băsescu. Unde se va opri cu această acaparare a puterii? Sau nu se va opri? Cine îl va opri? Şi cum? Când îşi vor da seama “intelectualii critici” ce fel de monstru politic au sprijinit? Şi când se vor lepăda de el? Când va deveni Băsescu indezirabil?
Am mai trecut însă şi prin perioade mai grele. Am asistat la prăbuşirea comunismului şi executarea lui Ceauşescu, la pierderea hegemoniei FSN şi înfrângerea lui Iliescu de către Constantinescu în alegeri. Fenomenele politice malefice stârnesc în societate rezistenţe atât de puternice, încât până la urmă se va prăbuşi şi hegemonia lui Băsescu. Pare însă un blestem. în loc să construim un sistem democratic puternic, în care forţele politice multiple să se echilibreze şi contracareze reciproc, în loc să construim instituţii democratice puternice, care să ne garanteze drepturile şi libertăţile individuale, vedem cum apar tot felul de construcţii aberante, pe care apoi trebuie să le demolăm. După care o luăm de la capăt. Toate diversiunile politice au însă şi un plan secund: ascund realitatea.
Nu-i aşa că nu mai percepem cu îngrijorare forţa nimicitoare a crizei? Şi nici incompetenţa, ineficienţa ori stupiditatea guvernanţilor nu ne mai sar în ochi, nu-i aşa?
