Dna Merkel a bătut şaua. Ce o fi priceput iapa?

Mai mult decât succesul repurtat de Alma Mater Napocensis, prin vizita dnei Angela Merkel la invitaţia rectorului UBB, dl Andrei Marga, evenimentul din această săptămână are semnificaţii multiple şi interesante şi din punct de vedere naţional.

Mesajele transmise de d-na Merkel în urma întâlnirilor cu oficialii români sunt de natură să ne facă mai optimişti cu privire la aderarea la termen a României la spaţiul Schengen, cât şi, mai ales, să ne trezească la realitatea pragmatică a priorităţilor agendei politice în următoarea perioadă. Decodificarea mesajelor d-nei Merkel şi punerea lor în contextul actual pot însă să ne furnizeze câteva surprize neplăcute.

Ajuns în România-spectacol de circ politic, nici un înalt oficial cu decizie grea la nivelul Uniunii Europene nu este interesat de mâncătoriile interne de la Bucureşti, desfăşurate într-un derizoriu balcanic atât de specific zonei. Cel mult, pot stârni uşoare îngrijorări dacă se constată legătura cauzală indisolubilă şi imediată între incapacităţile cronice ale României de a-şi rezolva problemele structurale şi calitatea precară a dezbaterii şi deciziei politice luate la Bucureşti. Totodată, experienţa altor declaraţii ale oficialilor statelor cu voce puternică la Bruxelles a dovedit că tonul se modulează şi în funcţie de compatibilitatea politică dintre aceştia şi puterea politică din ţara-gazdă. În cazul de faţă, atât la Bucureşti (PDL şi premierul Emil Boc), cât şi la Sofia (GERB şi premierul Boiko Borisov), interlocutorii vorbeau, în principiu, aceeaşi limbă politică, reprezentând două formaţiuni membre ale aceleiaşi familii de partide, anume Partidul Popular European. Astfel, faptul că d-na Merkel a evitat să vorbească prea tranşant despre poziţionarea Berlinului faţă de decizia primirii României şi Bulgariei în spaţiul Schengen nu este neapărat de bun augur, din această perspectivă. Singura afirmaţie fără echivoc a d-nei Merkel în legătură cu această temă s-a referit la evaluările separate făcute la Berlin pregătirilor pentru Schengen ale celor două ţări. În plus, pentru România, d-na Cancelar a făcut o precizare uşor superfluă, însă bine primită de presa de la Bucureşti, anume că rezolvarea problemei rromilor români din Franţa nu condiţionează aderarea ţării la spaţiul Schengen. O asigurare identică fusese dată în urmă cu mai bine de două săptămâni de un purtător de cuvânt al Comisiei Europene, Michele Cercone, care a subliniat, la fel ca d-na Merkel, că procedura primirii în spaţiul Schengen prevede strictamente evaluări ale respectării unor criterii tehnice de către ţările aspirante.

Aşadar, dacă am citi mesajele în cheie strict tehnică, aderarea României la Schengen la timp, la 27 martie 2011, ar fi aproape rezolvată. Potrivit unui raport recent al Centrului Român de Politici Europene, România mai are uşoare minusuri doar la aplicarea aquis-ului Schengen în privinţa porturilor şi aeroporturilor, a imigraţiei (unde se înregistrează întârzieri legislative, deci relativ uşor de recuperat) şi a Sistemului de Informaţii Schengen, însă la toate capitolele există şanse bune ca implementarea să fie terminată la timp. În acelaşi timp, Bulgaria are încă întârzieri mult mai mari, iar pentru unele măsuri legate de vize vecinii noştri abia ce au început implementarea. Aşa stând lucrurile din punct de vedere tehnic, am fi putut fi îndreptăţiţi să ne aşteptăm la mesaje mai tranşant-pozitive din partea d-nei Merkel, mai cu seamă cu cât succesul demersului României în drumul său spre Schengen are şi o miză importantă de partea germană, prin implicarea concernului EADS în implementarea măsurilor tehnice de securizare a frontierelor. Dimpotrivă, d-na Merkel a fost foarte zgârcită cu aprecierile, spunând doar că decizia Berlinului privind aderarea României, care se va lua în noiembrie, se va baza “pe ceea ce s-a făcut în ultimii ani.”

În acest context, oficialilor de la Bucureşti trebuie să le fi îngheţat transpiraţia pe şira spinării auzind-o pe d-na Cancelar spunând, cu fermitate rece şi saxonă: “În Schengen nu este spaţiu pentru corupţie!” Dintr-o singură frază, Berlinul a pus punctul pe “i” şi a dat alarma la Bucureşti. Oricât de securizate vor fi fiind frontierele, oricât de bine ar funcţiona sistemele de comunicaţii transfrontaliere, legislaţia privind politicile de vize, oricât de bună s-ar dovedi pe hârtie cooperarea poliţienească sau judiciară, atâta timp cât instituţiile care se ocupă cu aplicarea întregului sistem de norme sunt ocupate cu oameni nu doar coruptibili, prin natura umană, ci poate chiar corupţi, ţara aceea nu are ce să caute în Schengen. Toate eforturile de până acum ar putea să fi fost făcute în van, dacă birocraţia română nu s-a dezbărat de corupţia ancestrală, ajunsă în însăşi fibra acestui popor. Cum am putea oare să-i mai păcălim încă o dată pe europeni, că doar monedele de schimb tradiţionale (Petrom, BCR, Distrigazurile ş.a.) ni s-au cam scurs din buzunare? Să fie de ajuns mărunţişul pe care ni l-a sugerat chiar d-na Merkel alaltăieri, anume plata arieratelor statului român către companiile cu capital german prezente în România şi asigurarea unor condiţii de minimă transparenţă şi claritate privind atribuirea de contracte publice?

Una peste alta, vorbele d-nei Merkel la Bucureşti şi Cluj dovedesc un fapt mult mai ameninţător pentru România decât pare la prima vedere. Pentru orice om politic care are în spatele său un aparat diplomatic cu o forţă impresionantă, declaraţiile publice, protocolare sunt rezultatul unor negocieri la sânge între cuvinte, mesaje şi sensuri ale acestora, puse într-un context dat. De această dată, în favoarea unui mesaj ferm pozitiv, încurajator al d-nei Merkel militau apartenenţa comună la PPE a PDL-ului şi a CDU, stadiul avansat de implementare a măsurilor cerute de programul de aderare la spaţiul Schengen, împlinirea a 130 de ani de relaţii diplomatice româno-germane etc. De partea cealaltă, stau toate năzbâtiile pe care le facem de la aderarea la UE, începând cu impotenţa organismelor de atragere a fondurilor UE, continuând cu corupţia endemică şi infracţionalitatea pe care o exportăm în statele vechii Europe, problemele pe care le facem pe plan intern capitalurilor străine, prin impredictibilitatea şi labilitatea sistemului fiscal şi toate celelalte. Ecoul discursului d-nei Merkel repetă aproape obsesiv mesaje de îngrijorare. Ambalate într-o ţiplă diplomatică, regăsim criticile aproape strigate ale altor oficiali germani, amintindu-ne doar de Günter Verheugen sau de Susanne Kastner, dintre cele mai recente. Disfuncţionalităţile cronice ale statului român se păstrează, în ciuda întregului sprijin promis şi acordat nu doar de Germania, ci şi de alte state puternice din UE. Acum, cu doar câteva săptămâni înaintea deciziei politice finale a Berlinului, părem a-i fi adus pe toţi la exasperare. Iar asta nu este nicidecum de bun augur pentru viitorul relaţiilor României cu nucleul dur al Uniunii.