DISTRIBUIE
Dante Alighieri contează cel mai mult, fireşte, ca autor al “Divinei Comedii”. Relativ redusă atenţie s-a acordat concepţiei sale politice distincte, care a rămas mai puţin cunoscută.
Nu este vorba aici de concepţia politică a prozei şi poeziei unui scriitor de referinţă universală, pe care o putem desprinde examinând opera sa literară. În cazul lui Dante însă, este vorba şi de scrieri de doctrină politică propriu-zisă. Am în vedere, în primul rând, în cele ce urmează, scrierea De Monarchia (1311).
Această lucrare, scrisă, pare-se, în momentul în care împăratul Henric al VII-lea venea în peninsula italiană spre a se încorona, la Roma, cu trăirea intensă, de către Dante, a impresiei că apare o şansă de reorganizare a vieţii, a fost interpretată ca premoniţie a ideii de mai târziu a unificării europene. Într-adevăr, Dante a reprezentat o asemenea premoniţie, scrierea sa inaugurând (cum am arătat în Andrei Marga, Filosofia unificării europene, EFES, Cluj, 2006, p. 147), ceea ce astăzi numim preistoria ideii europene.
De Monarchia este însă mai mult decât atât, anume, prezentarea unei doctrine politice, care merită şi astăzi interesul deplin, istoric şi din punct de vedere sistematic. Aşa cum, pe bună dreptate, remarcă Claude Lefort, într-o edificatoare introducere (vezi Dante, La Monarchia, Berlin, Paris, 1993), se poate vorbi justificat de “modernitatea lui Dante”. Cum pune însă autorul Divinei Comedii problema politicii? Care sunt vederile sale specifice? Ce prag a creat Dante în istoria concepţiilor (doctrinelor politice)? Să răspundem folosind excelenta ediţie bilingvă, latină şi franceză, pe care am citat-o deja.
1. Aşa cum Aristotel a căutat la timpul său să elucideze fericirea şi virtutea, Dante îşi propune să lămurească “monarhia temporală” (care este cea “terestră”, spre deosebire de “monarhia celestă”). El îşi motivează demersul în felul următor: “Cunoaşterea monarhiei temporale este de primă utilitate, aceasta a rămas cu totul necunoscută şi nimeni nu a explorat-o deoarece nu oferă prin ea însăşi un profit imediat” (p. 97). Dante procedează, aidoma Stagiritului, la a stabili mai întâi “esenţa” “monarhiei temporale“, adică a “imperiului”: este vorba de “un principat unic asupra tuturor fiinţelor care trăiesc în timp sau peste toate lucrurile şi asupra tuturor lucrurilor care sunt măsurate de timp”. Autorul De Monarchia pune trei întrebări: dacă “monarhia temporală” este indispensabilă (necesară) bunăstării în lume, dacă romanii au exercitat rolul monarhiei şi dacă autoritatea “monarhului” este legitimă şi de unde provine legitimitatea.
Tot aristotelică este derivarea, mai departe, a “monarhiei temporale” dintr-un “principiu”. Ales ca principiu este “scopul ultim şi universal”, fiind vorba de “scopul universal al societăţii civile de gen uman”. Dante stabileşte acest scop apelând la Aristotel, Averroes şi Pavel, după ce se asigură că “Dumnezeu – şi natura – nu fac nimic în van, dar că tot ceea ce face să se nască existenţa este în vederea unei operaţiuni precise” (p. 101). Aşa stând lucrurile – se argumentează în De Monarchia – putem sesiza că omul, dintre toate speciile, este înzestrat cu “intelect” (fiind “fiinţa aprehensivă prin intelectul posibil”), încât devine limpede că “cel mai înalt grad al puterii umanităţii noastre este puterea sau virtutea intelectivă” (p. 103). Ca urmare, sarcina proprie genului uman este de a face tot ceea ce este necesar pentru “a actualiza neîncetat orice putere a intelectului posibil, mai întâi pentru a specula, apoi, pe cale de consecinţă, pentru a acţiona, prin extensia acestei puteri” (p. 105). Se poate spune că “în liniştea şi tranchilitatea păcii genul uman se consacră cel mai liber şi cel mai uşor sarcinii proprii, care este aproape divină...” (p. 105). Faptul se vădeşte, de altfel, şi în salutul creştin “pacea fie cu voi”, pe care-l datorăm lui Pavel.
2. După acest preambul consacrat esenţei omului şi societăţii esenţei lor, care este identificată din capul locului cu scopul existenţei lor, Dante abordează prima dintre cele trei întrebări: este indispensabilă (necesară) “monarhia temporală” bunăstării lumii? Răspunsul său este o precisă şi riguroasă desfăşurare de argumente filosofice şi biblice în favoarea necesităţii “monarhiei temporale”.
Mai întâi, argumentul din Politica lui Aristotel – atunci când mai multe lucruri sunt ordonate în vederea împlinirii unui scop trebuie ca unul să conducă şi celelalte să fie conduse – este preluat de Dante (pentru “aceste realităţi care sunt ordonate în vederea unui scop unic”) şi reformulat pentru genul uman: “este un fapt stabilit că întreg genul uman este ordonat în vederea unui scop unic cum s-a indicat de la început: trebuie, deci, ca unul singur să dea regulile sau să conducă, iar acest personaj trebuie să fie numit «monarh» sau «împărat»”. Astfel, devine evident că monarhia (sau Imperiul) este “necesară bunăstării lumii” (p. 111). Dante vorbeşte de “umanitate universală (“humana universitas)”, pe care o priveşte sub aspectul “întregului în raport cu anumite părţi”, care sunt “regate particulare (regna particulara)” şi “popoare (gentes)”. Părţile, sunt legate (reliées) de întreg, legătura fiind posibilă doar în baza unui “principiu unic” ce pretinde un “prinţ unic” sau “monarh” (p. 113).
Sprijinit de Biblie, Dante reformulează conceptul aristotelic al lui Dumnezeu “ca prim regent”, legându-l de reprezentarea lui Dumnezeu ca “bunătate supremă (divinam bonitam)” şi argumentând astfel: Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa, încât “genul uman ajunge în mai mare măsură asemenea lui Dumnezeu când este în modul cel mai perfect unu” (p. 115). Or, genul uman este “unu” atunci când este condus de un singur prinţ, încât “monarhia” corespunde chiar intenţiei divine.
Dante argumentează apoi necesitatea “monarhiei temporale”, luând în considerare valorile. Prima este “justiţia (iustitia)”. O justiţie “fără diferenţe (sans partage)”, deci una valabilă pentru toţi cetăţenii, nu este posibilă decât în condiţiile “monarhiei”. “Iustitia postissima est solum sub Monarchia: ergo ad optimam mundi dispositionem regniritur esse Monarchiam sine Imperium” (p.118). Dante adaugă observaţia că justiţia este puternică în lume atunci când o pune în aplicare un subiect de voinţă şi de putere care nu are lacune şi susţine că “numai justiţia Monarhului domneşte fără diferenţe” (p. 123). A doua valoare este “libertatea (libertatis)”.
(Continuare în ediţia de mâine)
Această lucrare, scrisă, pare-se, în momentul în care împăratul Henric al VII-lea venea în peninsula italiană spre a se încorona, la Roma, cu trăirea intensă, de către Dante, a impresiei că apare o şansă de reorganizare a vieţii, a fost interpretată ca premoniţie a ideii de mai târziu a unificării europene. Într-adevăr, Dante a reprezentat o asemenea premoniţie, scrierea sa inaugurând (cum am arătat în Andrei Marga, Filosofia unificării europene, EFES, Cluj, 2006, p. 147), ceea ce astăzi numim preistoria ideii europene.
De Monarchia este însă mai mult decât atât, anume, prezentarea unei doctrine politice, care merită şi astăzi interesul deplin, istoric şi din punct de vedere sistematic. Aşa cum, pe bună dreptate, remarcă Claude Lefort, într-o edificatoare introducere (vezi Dante, La Monarchia, Berlin, Paris, 1993), se poate vorbi justificat de “modernitatea lui Dante”. Cum pune însă autorul Divinei Comedii problema politicii? Care sunt vederile sale specifice? Ce prag a creat Dante în istoria concepţiilor (doctrinelor politice)? Să răspundem folosind excelenta ediţie bilingvă, latină şi franceză, pe care am citat-o deja.
1. Aşa cum Aristotel a căutat la timpul său să elucideze fericirea şi virtutea, Dante îşi propune să lămurească “monarhia temporală” (care este cea “terestră”, spre deosebire de “monarhia celestă”). El îşi motivează demersul în felul următor: “Cunoaşterea monarhiei temporale este de primă utilitate, aceasta a rămas cu totul necunoscută şi nimeni nu a explorat-o deoarece nu oferă prin ea însăşi un profit imediat” (p. 97). Dante procedează, aidoma Stagiritului, la a stabili mai întâi “esenţa” “monarhiei temporale“, adică a “imperiului”: este vorba de “un principat unic asupra tuturor fiinţelor care trăiesc în timp sau peste toate lucrurile şi asupra tuturor lucrurilor care sunt măsurate de timp”. Autorul De Monarchia pune trei întrebări: dacă “monarhia temporală” este indispensabilă (necesară) bunăstării în lume, dacă romanii au exercitat rolul monarhiei şi dacă autoritatea “monarhului” este legitimă şi de unde provine legitimitatea.
Tot aristotelică este derivarea, mai departe, a “monarhiei temporale” dintr-un “principiu”. Ales ca principiu este “scopul ultim şi universal”, fiind vorba de “scopul universal al societăţii civile de gen uman”. Dante stabileşte acest scop apelând la Aristotel, Averroes şi Pavel, după ce se asigură că “Dumnezeu – şi natura – nu fac nimic în van, dar că tot ceea ce face să se nască existenţa este în vederea unei operaţiuni precise” (p. 101). Aşa stând lucrurile – se argumentează în De Monarchia – putem sesiza că omul, dintre toate speciile, este înzestrat cu “intelect” (fiind “fiinţa aprehensivă prin intelectul posibil”), încât devine limpede că “cel mai înalt grad al puterii umanităţii noastre este puterea sau virtutea intelectivă” (p. 103). Ca urmare, sarcina proprie genului uman este de a face tot ceea ce este necesar pentru “a actualiza neîncetat orice putere a intelectului posibil, mai întâi pentru a specula, apoi, pe cale de consecinţă, pentru a acţiona, prin extensia acestei puteri” (p. 105). Se poate spune că “în liniştea şi tranchilitatea păcii genul uman se consacră cel mai liber şi cel mai uşor sarcinii proprii, care este aproape divină...” (p. 105). Faptul se vădeşte, de altfel, şi în salutul creştin “pacea fie cu voi”, pe care-l datorăm lui Pavel.
2. După acest preambul consacrat esenţei omului şi societăţii esenţei lor, care este identificată din capul locului cu scopul existenţei lor, Dante abordează prima dintre cele trei întrebări: este indispensabilă (necesară) “monarhia temporală” bunăstării lumii? Răspunsul său este o precisă şi riguroasă desfăşurare de argumente filosofice şi biblice în favoarea necesităţii “monarhiei temporale”.
Mai întâi, argumentul din Politica lui Aristotel – atunci când mai multe lucruri sunt ordonate în vederea împlinirii unui scop trebuie ca unul să conducă şi celelalte să fie conduse – este preluat de Dante (pentru “aceste realităţi care sunt ordonate în vederea unui scop unic”) şi reformulat pentru genul uman: “este un fapt stabilit că întreg genul uman este ordonat în vederea unui scop unic cum s-a indicat de la început: trebuie, deci, ca unul singur să dea regulile sau să conducă, iar acest personaj trebuie să fie numit «monarh» sau «împărat»”. Astfel, devine evident că monarhia (sau Imperiul) este “necesară bunăstării lumii” (p. 111). Dante vorbeşte de “umanitate universală (“humana universitas)”, pe care o priveşte sub aspectul “întregului în raport cu anumite părţi”, care sunt “regate particulare (regna particulara)” şi “popoare (gentes)”. Părţile, sunt legate (reliées) de întreg, legătura fiind posibilă doar în baza unui “principiu unic” ce pretinde un “prinţ unic” sau “monarh” (p. 113).
Sprijinit de Biblie, Dante reformulează conceptul aristotelic al lui Dumnezeu “ca prim regent”, legându-l de reprezentarea lui Dumnezeu ca “bunătate supremă (divinam bonitam)” şi argumentând astfel: Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa, încât “genul uman ajunge în mai mare măsură asemenea lui Dumnezeu când este în modul cel mai perfect unu” (p. 115). Or, genul uman este “unu” atunci când este condus de un singur prinţ, încât “monarhia” corespunde chiar intenţiei divine.
Dante argumentează apoi necesitatea “monarhiei temporale”, luând în considerare valorile. Prima este “justiţia (iustitia)”. O justiţie “fără diferenţe (sans partage)”, deci una valabilă pentru toţi cetăţenii, nu este posibilă decât în condiţiile “monarhiei”. “Iustitia postissima est solum sub Monarchia: ergo ad optimam mundi dispositionem regniritur esse Monarchiam sine Imperium” (p.118). Dante adaugă observaţia că justiţia este puternică în lume atunci când o pune în aplicare un subiect de voinţă şi de putere care nu are lacune şi susţine că “numai justiţia Monarhului domneşte fără diferenţe” (p. 123). A doua valoare este “libertatea (libertatis)”.
(Continuare în ediţia de mâine)
DISTRIBUIE
Comenteaza
