Când am scris titlul “Domnul Preşedinte”, fără să mă mai îndoiesc, ştiam că trebuie să-mi asum faptul că am greşit când l-am considerat pe fostul preşedinte, dl Emil Constantinescu, înfrânt şi vinovat de a ne fi părăsit pe noi, aceia care am crezut în schimbarea României. Gândul că l-am judecat pe dl Constantinescu greşit, ca să fiu cu totul sincer, mi-a încolţit în minte încă din timpurile (parcă imemoriale!) de când s-a proiectat şi înfăptuit dezastrul politic reprezentat de ceea ce avea să se numească, bombastic, “Alianţa Dreptate şi Adevăr”.
îmi era teamă că cel care, de-a lungul întregii sale cariere politice, nu a făcut decât să distrugă orice i se opunea sau îi încurca în vreun fel interesele, dl Traian Băsescu, va face la fel. Timpul a demonstrat că temerile mele şi ale multora care gândeau asemeni mie s-au dovedit a fi întemeiate. Când, mai târziu, acelaşi domn a devenit, schimbând locul cu celălalt lustrabil al vieţii politice româneşti, dl Stolojan, candidatul alianţei D.A. la Preşedinţia României, am început să văd diferenţele majore între dl Constantinescu şi Băsescu ca pe un pericol iminent care ameninţa însăşi existenţa democraţiei în ţara noastră.
Editorialele pe care le-am scris încă din campania electorală de acum cinci ani şi până la zi stau mărturie în acest sens. începând de atunci, cu fiecare ieşire publică a fostului preşedinte la televiziuni, cu fiecare din interviurile acordate ziarelor în aceşti cinci ani, am avut ocazia să mă conving că l-am judecat pe “Emil” – cel pentru care lipisem afişe electorale. Mult prea aspru. Ieri am avut plăcerea, pentru mai multe ore, alături de colegii de la “ZIUA de CLUJ”, să avem o discuţie, pentru mine lămuritoare, cu dl Constantinescu asupra imaginii false pe care a creat-o lipsa de reacţie a D-Sale după momentul când, spre dezamăgirea majorităţii, a refuzat să candideze pentru un nou mandat.
Nu vreau să influenţez pe nimeni, dar mi se pare cinstit din partea mea să recunosc faptul că am greşit când l-am judecat atât de aspru. Cum pot să admit că urmărindu-l pe dl ex-preşedinte, atât în ieşirile publice din ţară, cât şi în ceea ce înfăptuieşte D-Sa şi acum, (când suntem total izolaţi şi ţinta batjocurii opiniei publice şi politice internaţionale!), în întâlnirile cu liderii de marcă ai politicii europene şi americane, mi-am dat seama, cu un fel de ruşine asumată, că mai sunt încă oameni care nu realizează cât de jos am putut cădea, în ce fel de tipare am hotărât noi, ca popor, la alegerile de acum cinci ani că putem să acceptăm ca un om să ne poată reprezenta la cel mai înalt nivel.
Probabil că mulţi dintre români gândesc la fel, însă le e, poate, mai greu să admită că în cazul dlui Constantinescu au greşit. Poate că au fost, de multe ori, induşi în eroare de “intelectualii” care au hotărât să-l aduleze, de sub protecţia unor bănoase funcţii în Stat, pe actualul preşedinte şi care refuză sistematic să discute public faptele şi comportamentul dlui Băsescu. Poate că încă mai au rezerve.
Cred că nu pentru mult timp. Fiindcă, dacă aruncăm o singură privire retrospectivă asupra istoriei politice şi personale a celor doi, fără să mai punem în balanţă recenta listă cu nume de primă mărime morală şi intelectuală pentru susţinerea dlui Crin Antonescu, al cărei iniţiator este dl Constantinescu, vedem cum nu se poate mai clar că orice comparaţie între Emil Constantinescu şi oricare dintre preşedinţii României e o palmă dată bunului-simţ.
