Domnule Băsescu, v-au lipsit lacrimile

Cu o revoltă tacită (şi aşteptată de unii), fusese debarcat de la cârmă. Ironia sorţii, purta o vestă amintind de cele gonflabile ale naufragiaţilor care trebuie pescuiţi din apă de vreo milostivă ambarcaţiune de salvare. Cu moft ne anunţa că şi-a luat jucăriile şi se duce să se joace în altă parte. Ei na, serios?! Şi îi pasă cuiva?...

Cu excepţia servitorilor anihilaţi în personalitate, chiar interesează pe cineva Mişcarea Populară, viitoare "fundaţie" nulă prin definiţie atunci când, prin cel mai popular vot în peste un deceniu, majoritatea României electorale îl delegitima crunt pe cel pe care azi, de aproape un an, doar farafastâcuri legale - pentru care ne-am tăvălit porceşte în faţa Europei - îl mai menţin în poziţie? Chiar interesează pe cineva destinele unui individ a cărui atractivitate politică este nu moartă, ci în putrefacţie? Acest domn nu are nimic de oferit unei naţiuni pe care a trădat-o în ultimele resorturi de încredere şi abuzat-o într-un caz clasic de patologie a puterii. Năstase era acuzat de aroganţă - ce vremuri bune în raport cu amestecul de vulgaritate şi ambiţie rapace ale marinarului cotrocenizat...

Traian Băsescu făcea cu mânuţa. PDL îi putea răspunde la fel, cu mai multă dreptate. Pentru partid e o nesperată gură de oxigen, dacă noua conducere e abilă. Nealeasă, Elena Udrea anunţă că va reprezenta o viitoare "platformă" în cadrul PDL şi va păstra alura de "grup cu identitate bine definită" (să înţelegem: pro-Băsescu). Va fi vreodată pornită de aici o mişcare de sabordare a noii conduceri a partidului, coordonată de Marele şi Inimaginabilul Respins, după principiul "eu te-am făcut, eu te omor"? Sabordarea poate avea două scopuri: fie de a face loc Mişcării Populare, fie doar din plăcerea de a stârpi un partid devenit ostil şefului. Cu sau fără o Udrea activă în acest sens, cel mai mare duşman al PDL rămâne oricum Traian Băsescu. (Îşi dau seama? Admit?...)

Nu ştiu dacă PDL a votat efectiv pentru reformă sau pentru a redobândi o oarecare libertate şi mai puţină tensiune în relaţia cu Preşedintele (aflat pentru unii în postura de deitate tutelară: un Daniel Buda încearcă să-l îmbuneze propunând PDL să recâştige încrederea preşedintelui - investiţie absolută inutilă -, iar un Alin Tişe conchide apoteotic: "Traian Băsescu iubeşte oamenii din PDL, nu o singură persoană", mesaj de pacificare bătător de ochi prin adulaţie). E de sperat că-n ceasul ultim vor deveni active minţile adevărate ale PDL şi vom vedea dacă ele au ales acest partid de dragul ideilor pe care le încarnează (zice-se), sau pentru a se hrăni din fondurile distribuite de un partid aflat multă vreme la putere. Reformiştii s-ar putea simţi atraşi de ideea fondării unei noi grupări, sau de migrarea către orizonturi mai primitoare; dacă Emil Boc nu îşi asumă un rol de arbitru între părţi, cei din jurul Elenei Udrea se pot constitui într-o vehementă dublă opoziţie, atât faţă de Blaga, cât şi faţă de USL (aşa cum se exprimase deja amazoana politicii româneşti), gesturi imprudente din care, cel puţin în cazul d-nei Udrea, ştim bine, n-ar trebuie exclusă inexorabila tentaţie de a-l servi pe Traian Băsescu.

Adică pe cel care ne făcea cu mânuţa. Atât mai poate să facă atunci când o ţară s-a exprimat de 7,4 milioane de ori că nu vrea să-i mai audă de nume, când partidul propriu nu-l doreşte aşa cum nu vrei o piatră de moară, când mitocănia cu ştaif şi grohăiala pseudopedagogică nu ţin loc de verticalitate, când hăhăiturile şi lacrimile nu mai atrag pe nimeni. După ce şi-a încheiat transmisia din faţa perdelei, singur-singurel, Traian Băsescu o fi ‘lăcrămat' iar, înghiţind cu ciudă. Alea or fi fost singurele lui lacrimi sincere.