Dor adânc şi demnităţi uitate

În mod sigur, spaţiul public (plin de gunoaie, mizerie şi dezordine) e al nimănui. Abandonul e cert, chiar dacă e spaţiul care ilustrează prin excelenţă gradul de civilizaţie al unei ţări.

 La noi seamănă cu un spaţiu de răzbunare şi indiferenţă, reflectând ranchiuna surdă rămasă faţă de un Stat care, din duşman ireductibil până la 1989, s-a transformat în scena unui spectacol politic ştiut a fi imund şi fără multe rezultate.

Vezi dezinteresul absolut, de fond şi formă, pentru Stat, instituţii şi valorile lor, luate obiectiv. Merge de la ignoranţa benignă la aversiunea netă. O jumătate de secol de umilinţă, asprime, teamă şi sărăcie au virusat tot ce înseamnă importanţă acordată şi criteriu de definire al profesionalismului, funcţionalităţii, calităţii sau ideii de perfectibilitate, dacă nu de perfecţiune. Spiritul românesc pare impermeabil la ideea de posibilitate a mai-binelui.

Găseşti însă ambiţii personale unilaterale, amestecate cu acea pregătire medie născută din lipsa de criterii, dar promovată pe ideea că te descurci din mers. Viziune nu există. Rateurile sunt atât de numeroase încât România pare ieşită din mâinile unui demiurg schizofrenic. Nimic nu are fundaţii, nimic nu e dus până la capăt, nimic nu e închegat - pentru că în politica foarte recentă profesionalismul (metodic, calculat, punctual şi tăios, cu toate binecuvântările pe care le aduce) lipseşte.

Până la un punct, înţelegi că ţara a trebuit să înveţe din mers, să recupereze rapid ceea ce a pierdut în patru decenii jumătate de istorie europeană tot mai accelerată la Vest, cu un efort de care alţi central-europeni au fost mai scutiţi pentru că nu s-au înfundat într-un comunism atât de macabru... Dar nu mai poţi accepta, după un sfert de secol, nepriceperea, amatorismul, precupeţeala. Nu poţi cere seriozitate perfectă, etică imaculată şi competenţă dusă la virtuozitate - dar poţi cere mult mai multă seriozitate, mult mai multă etică şi mult mai multă competenţă. Poţi cere talent, mai multă acuitate estetică, pricepere, conştiinţa lucrului bine făcut. Politica nu e dăunătoare în sine - cum au ajuns prea mulţi să creadă, confundând absenţa de implicare cu sfinţenia castă -, dar atunci când ea e redusă la o troacă de ambiţii în care egoismul, ilegalitatea şi ‘sfertodoxia' ideologică îşi fac de cap, poţi fi sigur că până şi cei mai bine intenţionaţi se vor retrage sub o formă sau alta.

(...Cum nu se mai ştie în această ţară cât de bine te simţi, cât de liber te simţi când nimic nu îţi poate fi reproşat, când din mâna ta iese calitate, când lucrezi exemplificând, indirect, talentul, educaţia, competenţa !... Cum nu se mai ştie cât respect îţi aduce o asemenea atitudine, şi câtă credibilizare atunci când profesionalismul lasă în urmă soliditate, dovedeşte respect, standarde, merit, responsabilitate, dedicaţie... E un semn de vitalitate, de neînfrângere. E semn de leadership. Confortează demnitatea, încrederea, mândria justă, entuziasmul, ataşamentul - elemente care pentru rândaşii politicii, nu contează; dar se miră înciudat că părţi întregi din societatea românească actuală îşi declară sprijinul faţă de altă instituţie decât Republica.)
Istoria noastră în două decenii a fost o suită de farse răsunătoare, întrerupte de fâlfâiri de drapele, voturi, slogane şi vin spumant deschis la ocazii, reînceputuri de speranţă şi reacordări de şanse unor vizibil neadecvaţi. Comunismul înjosea românii reificându-i până la negaţia oricărui drept; post-comunismul îi umileşte îngunoind o demnitate politică, socială şi economică câştigată după o bătălie cruntă pentru supravieţuire. Pentru politrucii din vârful eşafodajului politic, ambiţia finală nu este de a intra pe porţile Istoriei reaşezând pe un curs de normalitate europeană România, ci de a-şi aşeza onorabilul dos pe un fotoliu dintr-o clădire prezidenţială pierdută în stufărişul Dâmboviţei. Izmeneala lor e plătită cu câte patru-cinci ani din viaţă de fiecare din cei 20 de milioane de români, vreme de prizonierat într-un exil cu precaritate, obositoare sărăcie şi o inepuizabilă insolenţă a decepţiei.

Ţara rămâne neaşezată. Democraţia e redusă la scandal patologic, aprins de unii, întreţinut de alţii. Politica nu serveşte instituţiile de Stat, ci le piratează, le dă târcoale cu asiduitate, iar toanele mediatizate ale unui ţâcă, aplaudate de fideli de aceeaşi teapă, trec drept etică instituţională.

Ţara trebuie refondată. Nu cu o constituţie. Cu lucrurile de care ne e dor. Ne e dor de demnitate, de odihnă şi seninătate, de ordine, lege, educaţie, de reguli, măsură şi drum drept, de profesionalism, justeţe, de cultură, încredere şi loialitate. De asta ne e dor. Adânc.