VIITORUL NU EXISTĂ. Domnia frământată a lui Louis al XIV-lea (altfel, numit „Regele soare"...) a lăsat Franța cu tezaurul secătuit. Întrucât la începutul secolului XVIII Franța deținea pe continentul nord american posesiuni mult mai întinse decât Anglia, Louis al XV-lea s-a lăsat convins de perfidul bancher John Law că soluția penuriei de lichidități este înființarea unei uriașe și atotputernice companii, numită la început Compania Mississippi, și care a devenit foarte rapid o companie panamericană, cu statut de bancă regală (însemnele emise de ea aveau aprobarea și susținerea casei regale franceze), și deținătoare a unui uriaș monopol de exploatare a coloniilor americane. Francezii și-au spart cu toții pușculițele: acțiunile uriașei companii se vindeau la prețuri care creșteau fără încetare, alimentând trezoreria statului și deșteptând vise demențiale de îmbogățire în capul investitorilor. În 1719 titlurile companiei franceze au fost tranzacționate cu frenezie în creștere, fără ca vreunul dintre noii „îmbogățiți" să se întrebe cum poate fi exploatat jumătate din continentul nord-american cu cei doar 1500 de francezi prezenți acolo, majoritatea pușcăriași și prostituate. Până la finele lui 1720 aceleași strălucitoare titluri nu valorau mai mult decât hârtia pe care erau tipărite, compania emitentă era dispărută, John Law căutat pentru spânzurătoare, iar Franța din nou falită.
Desigur, francezii s-au găsit mai săraci decât înainte. Dar, trebuie s-o spunem, la fel s-au simțit și cei care au generat, s-au bucurat, iar la urmă s-au speriat de multe alte bule: bula lalelelor (Olanda, 1637), bula engleză a Companiei sudului (1711-1720), bula căilor ferate (Anglia, 1840-1855), bula acțiunilor (SUA, 1922-1929), bula nichelului australian (1969-1970), bula titlurilor japoneze (deceniul 8 al secolului 20)), criza financiară asiatică (1997), bula companiilor informatice („dot-com crisis", 1995-2000) și desigur, bine-cunoscuta bulă imobiliară a anilor 2005-2009 (asta chiar a fost mondială!). Toate aceste bule, sau crize, au avut o singură cauză: incapacitatea statelor, a națiunilor, a instituțiilor și a indivizilor de a prevedea corect viitorul. La toate nivelurile se acționează eminamente empiric, în baza unor dorințe și pofte pe care realitatea le dezminte sistematic, cu masive suferințe pentru toți cei implicați. Viitorul dorit de toți aceștia nu s-a împlinit niciodată, iar ei au pierdut câteodată totul (inclusiv viața) lăsându-se atrași de himera îmbogățirii rapide și consistente.
Metaforic vorbind, am putea afirma că, atunci când vine vorba despre bani, viitorul nu există. Nu există decât capacitatea noastră de a imagina, greșind grav, un viitor conform cu poftele și ambițiile noastre.
CREȘTEREA ECONOMICĂ NU EXISTĂ. Faza extensivă de creștere a economiei mondiale este pe cale de-a se încheia. Teritoriul de vânătoare al vidrei prădătoare a ajuns deja la malurile heleșteului. Teritoriile sunt cunoscute din doască-n doască. Resursele neinventariate sunt din ce în ce mai puține. În acea perioadă de început a capitalismului pe care o mai numim și "acumularea primitivă a capitalului" paradigma era „cucerește și ia în posesie". Că era vorba despre teritoriul național sau, cu precădere, de teritoriul planetar, o astfel de creștere era întemeiată pe posesie, pe creșterea în volum absolut a avuției în toate sectoarele ei.
Despre creștere economică nu se vorbește, însă, decât după intrarea economiei mondiale în faza intensivă de evoluție. Pe măsura creșterii rolului progresului științific în realizarea de produse (într-un singur deceniu, pentru aceiași bani obții performanțe mult superioare la toate produsele care ne aduc confort și bunăstare), paradigma de temelie a economiei mondiale a devenit „produ și vinde mai mult", transferând interesul economic din sfera posesiei și a proprietății în sfera producției și a valorizării capitalului. Totuși, nu ceea ce vindem ne aduce prosperitatea, ci ceea ce deținem. Omenirea atinge, an după an, noi culmi de bogăție (prin posesie) și de prosperitate (prin utilizarea bunurilor posedate). În rest, economia mondială se laudă cu creșteri economice (măsurate prin creșterea Produsului Intern Brut, sau a Produsului Global Brut) de câteva procente amărâte, în timp ce în cazul țărilor dezvoltate creșterea se vede doar cu microscopul înaintea virgulei care aduce rușinea.
Cu cât suntem mai bogați, cu atât mai mult ne costă să întreținem ceea ce posedăm. Din acel PIB pe care îl scremem peste virgula fatidică o cotă importantă, tot mai importantă, este deținută de cheltuiala aferentă lucrărilor de întreținere și reparare a imenselor structuri și a costisitoarelor instalații și bunuri fără de care prosperitatea noastră nu ar exista. Nu aveți idee care sunt acestea? Gândiți-vă doar la uriașele rețele electrice, de apă, de comunicații, infrastructura rutieră, și încercați să vă închipuiți de câte ori costă întreținerea acestora mai mult decât firava creștere economică pe care încercăm să o facem să crească înaintea virgulei!
Ei și? Politicienii români, complet agramați într-ale economiei, vor continua să se bată prostește cu cărămida în piept, fălindu-se cu o creștere economică care nu înseamnă nimic pe plan structural, și pe deasupra este obținută și prin spolierea bugetului de stat prin măsuri populiste menite să fure simpatii și voturi. Mai rău, o „creștere" care înseamnă umflarea de la an la an a datoriei externe a țării- o ipotecare meschină a viitorului, o repetare la scară locală a bulei Companiei Mississippi.
