Dramele tăcute şi firul croitorului

În 1999, când Consiliul European de la Helsinki a luat decizia de a începe negocierile de aderare cu România din anul 2000, abia scăpaserăm de o situaţie economică şi fiscală chiar mai gravă decât cea de astăzi, cel puţin din punctul de vedere al gestionării finanţelor publice.

Întâmplător sau nu, anul 2000 a fost primul cu creştere economică după 3 ani consecutivi de recesiune severă (mai ales în 1997 şi 1998), urmat fiind de alţi 8 în care produsul intern brut României s-a triplat, calculat în moneda euro. Diferenţa cea mai importantă dintre cele două perioade de strâmtorare este aceea că problemele de atunci ţineau de o datorie publică uriaşă, a cărei rambursare devenise critică, în timp ce astăzi, deşi se vorbeşte prea puţin despre asta, presiunea cea mai mare vine, şi va veni şi în continuare, dinspre datoriile acumulate de persoanele fizice.

O altă diferenţă majoră este că înainte de anii 2000 nu exista niciun post de televiziune “de ştiri”, aşa cum sunt astăzi două. Utilitatea publică a acestora este indiscutabilă, însă este greu să nu constatăm că, aşa cum îi stă bine unei economii de piaţă, şi în industria media principalul obiectiv al televiziunilor excede funcţia sa de informare, prin care satisface un drept fundamental al populaţiei, oprindu-se la ţintele contabile, care răsar dintre fişierele directorilor economici: profitul prin audienţă. Prin urmare, maniera de a prezenta faptele economice suferă o alterare justificată de masa publicului slab educat pe care îl ţinteşte în faţa televizorului.

Chiar şi atunci când se uită la ştiri sau la dezbateri, publicul nu caută neapărat să înţeleagă faptele în profunzime, ci este mai degrabă satisfăcut de ideile de-a gata prezentate de persoanele care i se par lui credibile, într-un limbaj uşor de decodificat de pe canapea. E firesc, aşadar, ca majoritatea mesajelor transmise să fie croite în concordanţă cu publicul care le receptează, format, în măsură apreciabilă, din românii care au vreme şi chef de vorbe plescăite cu zgomot în piaţa publică, la ceas de seară. Fără să am pentru asta vreun argument sociologic, cred că pensionarii şi angajaţii cu program fix şi venituri mai reduse creează masa critică a telespectatorilor vizaţi, de unde şi accentul care cade în dezbateri preponderent pe problemele acestor categorii.

Dar dramele se trăiesc (şi) în altă parte. Din entuziasm sau neîndeajunsă precauţie, tinerii români ai anilor de boom economic au cumpărat circa 200.000 de locuinţe pe credit, iar calculând un credit mediu de doar 40.000 de euro, banii împrumutaţi şi dobânzile şi ratele aferente ajung la sume cu foarte multe zerouri în coadă. În vreme ce telespectatorul mediu are probleme cu ratele la electrocasnicele luate cu buletinul, din pricina unei mult mai mari nesăbuinţe, tinerii locatari ai locuinţelor de la marginea marilor oraşe au de plătit rate anuale de mii de euro, la care se adaugă costul cu întreţinerea locuinţelor şi a maşinilor, devenite indispensabile. Creşterea veniturilor întregii populaţiei s-a tradus în creşterea nevoilor, iar căderea bruscă din ultimii doi ani se traduce prin mai mici sau mai mari drame tăcute, departe de ochii vigilenţi ai presei sensibile la preferinţele targetului său primar.

Mutatis mutandis, publicul televizual a ajuns să fie, în special prin intermediul televiziunilor de ştiri, singura parte a masei electorale cu care oamenii politici au un minim contact. În vreme ce media are pretenţia – justificată, de altfel – de a impune sferei politice o agendă a problemelor populaţiei, oamenii politici recurg la o reducţie cognitivă în urma căreia naţiunea se reduce la publicul talk-show-urilor, aşa încât singura lor grijă în spaţiul public este să-l mângâie pe creştet, ca să nu-şi capete săpuneli prin presă. Când echilibrul instabil dintre constrângerile guvernării şi imaginea publică se defectează, apar binecunoscutele bâlbâieli ale decidenţilor politici, la pachet cu linşajele mediatice instrumentate spre răcorirea telespectatorilor. Deciziile necesare de luat întârzie, dezechilibrele de toate soiurile se adâncesc, iar dramele tăcute continuă să fie trăite în anonimat, în aşteptarea revigorării economice care să-i readucă la linia de plutire pe îndatoraţii la bănci.

Este clar, pentru a putea rezolva deficitele structurale ale economiei româneşti, în aşa fel încât economia să repornească, ţara ar fi trebuit condusă de oameni care să decidă mai mult şi să vorbească mai puţin, în ciuda presiunilor populare. Totodată, partidul care ar fi susţinut acel guvern ar fi trebuit să se aştepte şi să-şi asume un următor ciclu electoral sabatic, pe bară, în cel mai bun caz reuşind să intre în parlament la limită. Varianta adoptată de năucul Guvern Boc este cea mai proastă cu putinţă, cu sumedenia nesfârşită de decizii luate în pripă, neexplicate nici măcar celor obligaţi să le aplice, darmite întregii populaţii, la care se adaugă încercările patetice şi persistente din 2009 de a minţi oamenii că înainte de a ne fi bine nu ne va fi mai rău. Cu spatele la zid din pricina propriei prostii crase, Guvernul Boc îşi va termina misiunea – când va fi să şi-o termine, într-o zi binecuvântată – în huiduielile armonizate ale tuturor, din stradă, din faţa televizorului sau de prin birouri.

Atunci, în 1999, erau foarte puţini românii care aveau habar ce însemna începutul negocierilor de aderare la UE. Tot puţini au rămas şi aceia care au priceput pe de-a-ntregul ce a însemnat aderarea însăşi. Chiar şi aşa, efectul efervescent al percepţiei publice pozitive privind UE s-a văzut în dezvoltarea economică a României din anii 2000-2007, invidiată peste tot prin lume, deşi fundamentele sale nu erau de fiecare dată cele mai sănătoase.

Mai mult decât orice criză economică mondială, declinul din ultimii doi ani are la bază vidul “mitologic” pe care îl traversăm după aderare, lipsa de orizont măsurabil, lipsa unui proiect în jurul căruia să fie strânsă o masă critică a populaţiei, indiferent dacă şi cât ştie cu ce se mănâncă. Ieri, consilierul guvernatorului Băncii Naţionale, Lucian Croitoru, a început să tragă de un posibil fir al Ariadnei, care să ajute România să iasă din labirintul cumplit al neîncrederii publice în orice fel de viitor: “Obiectivul aderării la zona euro trebuie să fie temeinic pregătit, pentru că el introduce şi o anumită coeziune politică destul de precară în România acum. Despre aderare trebuie să se vorbească, să se spună care sunt eforturile care se fac în această direcţie”, a spus Croitoru. Va fi cu adevărat benefică sau posibilă aderarea României la zona euro? Asta contează mai puţin acum. Momentan, cel mai important este ca România să se poată coagula în jurul unui proiect comun, care să funcţioneze ca mit fondator al unui viitor dezirabil.

Dacă ieşirea din criza economică am ratat-o voluptuos, nu avem voie să ratăm şi ieşirea din criza mitologică.