Cum intrai în Copşa Mică, peisajul te copleşea. Se trecea direct de la lumea în culori pe care o ştim cu toţii la o lume luată din televizorul alb-negru de sub peştele de sticlă. Nimic nu părea în stare să se mişte în oraşul învăluit în negru de fum şi pulberi toxice de metale grele. Câte un puf de oxizi de sulf de la combinatul din stânga liniei ferate te făcea să închizi mai bine geamul compartimentului cât staţiona trenul, gândindu-te cu o milă condescendentă la oamenii care îşi duc traiul aici, între lenjeria de pat niciodată curată şi cele opt ore petrecute la muncă, în acel mediu de neînchipuit.
Copşa Mică, Zlatna, Călan, Valea Călugărească, Baia Mare şi câte altele. Sunt toate locuri blestemate, unde moartea vine de sus, prin ploi murdare şi corozive, de jos, dintr-o pânză freatică îmbogăţită cu fracţiuni de metale preţioase, din aerul greu şi puturos, din existenţa precară a unor locuitori legaţi parcă de o glie care odinioară le aparţinuse. În 1964, economistul sovietic Emil Valev lansa planul care urma să-i poarte numele şi care ar fi trebuit să facă din zona extinsă a Dunării de Jos, o bună parte din România de SE, principalul furnizor de produse agricole, gaze şi petrol al Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER). România a fost printre vocile care s-au opus cel mai energic, lucru care nu doar că a contribuit la răcirea treptată a relaţiilor româno-sovietice, ci şi la accelerarea industrializării ţării, într-un concurs nebunesc în care cincinalul ar fi trebuit îndeplinit cât ai bate din palme. Aşa au apărut numeroase aberaţii ale economiei socialiste "multilateral-dezvoltate" româneşti, printre care combinatul siderurgic de la Galaţi, care, în lipsa materiei prime din producţia internă, importa minereu de fier de prin Brazilia şi Africa de Vest, sau centrala termoelectrică pe şisturi bituminoase de la Crivina (lângă Anina), care a costat cam un miliard de dolari, a fost construită în aproape 12 ani şi nu a funcţionat deloc, lăsând în urmă doar o poluare uriaşă şi ireversibilă.
Nu puţine sunt vocile care încă plâng după acele timpuri de falsă glorie a unei industrii româneşti energofage, poluatoare şi ineficiente, dar ale cărei iluzorii succese erau prezentate cu atâta convingere patriotardă, încât, chiar ştiindu-le false, oamenii ajungeau să le creadă. După 1989, foarte multe dintre platformele industriale au ajuns la fier vechi sau au fost dezmembrate în schimbul unor sume bune de bani, despre care nu se ştiu prea multe, ci doar se bănuieşte că ar fi ajuns în buzunarele unor potentaţi ai tranziţiei, care s-au adaptat primii rigorilor unui capitalism de junglă. România a schimbat paradigma dezvoltării, iar efectele s-au văzut destul de brusc la multe paliere. Mai întâi, au apărut efectele cele mai dureroase, cele sociale: zeci de oraşe monoindustriale au început să îşi trăiască agonia depopulării, sărăciei lucii şi a creşterii infracţionalităţii, iar calitatea vieţii populaţiei a urmat o pantă descendentă accentuată, deşi nivelul de la care începea să scadă nu era nici el tocmai satisfăcător.
Un efect la care românii se gândeau mai puţin se referă la scăderea poluării în acele zone. Treptat, foarte încet, pe arealele poluate a început să dea colţul ierbii, iar dacă trecem astăzi prin gara Copşa Mică vom crede că amintirile de acum zeci de ani sunt doar coşmaruri care nu s-au petrecut şi în realitate. Dar dincolo de creşterea calităţii mediului, scăderea gradului de industrializare a însemnat şi o pleaşcă fabuloasă pentru noi, graţie Protocolului de la Kyoto, în urma căruia România ar fi putut să obţină bani buni (momentan evaluările sunt imprecise şi oricum greu de făcut) din tranzacţionarea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră. Într-un mod absolut incredibil şi inacceptabil, miniştrii perindaţi pe la Palatul Victoria în aceşti ultimi ani au fost mai preocupaţi să se certe de pomană decât să se ocupe de o minimă documentaţie necesară pentru demararea procedurilor de tranzacţionare. Era vorba despre întocmirea unor liste cu poluatorii, culegerea unor date despre poluarea din România şi adaptarea unor definiţii şi a unor legi. Punct. Nu am fost în stare nici măcar de atâta.
Televiziunile de ştiri sunt ocupate cu nunta unui ţopârlan cu o curvă, iar dl. Emil Boc face ştirea zilei nu pentru că tace ca porcu-n cucuruz pe tema suspendării României de la tranzacţionarea certificatelor, deşi este unul dintre marii vinovaţi pentru acest uriaş eşec. Premierul a fost până la Slatina, a jucat fotbal în curtea noii fabrici Pirelli şi toată lumea a vorbit incontinent despre "ştire". Oamenii sunt atât de obişnuiţi să îngurgiteze pe nemestecate informaţii facile despre papiţoi cu mintea odihnită şi analfabete purtătoare de ţâţe, încât cei care i-ar cere demisia d-lui Emil Boc pentru incompetenţă reală, nu imaginară, sunt tot mai puţini. De data aceasta, nici dl. Boc, nici dl. ministrul al Mediului, Borbely, nici cel al Economiei, Ariton, precum nici domnii şi doamnele care au trecut prin posturile amintite de la Călin Popescu-Tăriceanu - dacă vreţi să-i bosconiţi, nu uitaţi de Sulfina Barbu, Adriean Videanu, Nicolae Nemirschi, protejatul său, Radu Mazăre, Korodi Attila, Varujan Vosganian, să mă ierte cei pe care i-am uitat din enumerare - nici măcar unul dintre ei nu are vreo scuză. S-au certat orbeşte pe pielea ursului din pădure, nu au ajuns la o înţelegere privitoare la care dintre ministere să cheltuiască banii, pe ce pomeni electorale să se prăduiască, dar nu au avut minima responsabilitate să se asigure că procedurile cerute sunt îndeplinite. Chiar şi în al doisprezecelea ceas, când România era deja sub ameninţarea suspendării, atitudinea a rămas neschimbată, iar eşecul a devenit inevitabil.
Domnii aceştia trebuie să plece, cu tot riscul de a nu mai avea pe cine pune în locul lor. Nu este vorba doar de nişte bani (iluzorii) pierduţi, de ratarea şansei României de a-şi răzbuna un destin istoric potrivnic, care a lăsat-o şi săracă, şi poluată, şi nefericită. Ci de dovada irefutabilă a faptului că managementul public a ajuns să fie asigurat de nişte neaveniţi a căror singură responsabilitate este tributară găştii care i-a numit (a se citi "partidului").
Mi-aş dori nişte demisii de onoare. Măcar la onoare m-aş mai putea aştepta de la dl. Emil Boc. Dar, mai rău decât faptul că va rămâne în continuare în fruntea unui guvern de nătângi, trăiesc cu spaima că viitorul guvern are toare şansele să fie nu doar mai prost, ci chiar şi mai iresponsabil decât cel prezent. Uitaţi-vă doar la televiziunile opoziţiei şi veţi înţelege ce spun.
