La început, am fost tentat să-i dau un răspuns în stilul D-nei Doubtfire: „Owww, my dear..." Adică... „e la mintea cocoşului, ce mai!" Aşa a fost, şi este, de când lumea şi pământul, face parte din natura umană foarte profundă să încerci să acaparezi cât mai mult, şi pe urmă să păstrezi pentru tine cât mai mult...
În viziunea sofiologiei cea mai puternică dintre specializările care îi conduc pe oameni este cea numită „securitate". Ea a început să se manifeste odată cu apariţia viului, a cărui paradigmă esenţială este asigurarea propriei supravieţuiri. Fie vorba despre retragere, camuflare, ascundere, fugă sau luptă, viul şi-a asigurat mereu mijloacele necesare perpetuării existenţei.
Omul a ridicat definiţia securităţii pe cele mai înalte culmi ale diversificării şi complicării. Armele, armatele, zidurile, cetăţile, spionajul, submarinele, rachetele cu încărcătură nucleară nu sunt decât simple instrumente, oricât de evoluate tehnologic ar fi, de asigurare a securităţii. Indivizii nu-şi instalează rachete balistice în bătătură; pentru ei, formula securităţii trece prin acea materie schimbătoare dar eternă care poate să lege şi să dezlege toate bucuriile şi necazurile omeneşti: banii.
Închipuiţi-vă că toate v-au mers bine, şi că aţi îngrămădit în conturi suficienţi bani pentru a avea o casă fortificată, cu dobermani, bodyguarzi şi alarme, maşini blindate şi sisteme sofisticate de securitate. Să presupunem (nu e doar o joacă intelectuală ceea ce vă propun, mulţi dintre conlocuitorii planetei se bucură de aceste privilegii...) că mai rămân în acele conturi suficienţi bani pentru a asigura nevoile de viaţă ale întregului vostru neam, măcar până la a zecea spiţă. Nu sunteţi cumva cuprinşi de un copleşitor sentiment de securitate, de încredere oarbă într-un viitor în care nimic nu vi se poate întâmpla?
Desigur, după cum deja am punctat, foarte puţini sunt cei care reuşesc să-şi asigure securitate pe o cale atât de complicată şi de costisitoare. Dar (şi asta mi se pare paradoxal) fiecare îşi doreşte să meargă pe această cale şi să izbândească în acest fel! Mulţi dintre cei care eşuază sunt nefericiţi, se consideră nedreptăţiţi de soartă, şi nu au tăria sufletească de a înţelege că trebuie să ne clădim securitatea doar din lucruri pe care nimeni nu ni le poate lua...
Şi mai puţini sunt cei care, în luminatul dar pripitul secol XXI, pot să aprecieze o înţelepciune ca cea exprimată de învăţatul taoist Han Fei cu 23 de secole (sic!) în urmă: „Limita apei este acolo unde nu mai este apă. Limita bogăţiei trebuie să fie acolo unde ea face faţă nevoilor".
Deci, până una-alta, de când munca omenească a început să fie productivă, să genereze produse peste nevoile stricte de consum ale producătorului, a început marea goană planetară pentru vânarea, însuşirea, păstrarea, distribuirea şi valorificarea plusprodusului.
Metodele au fost nenumărate, începând cu zeciuiala biblică, continuând cu contribuţiile obligatorii în muncă, trecând prin tot felul de dijme, peşcheşuri, biruri (să nu uităm nesfârşitele invazii, expediţii de jaf, incursiuni prădătoare), pentru a culmina cu campania mondială de jaf desfăşurată de capitalismul european în secolele XVIII şi XIX. Care era miza? Plusprodusul existent în acele economii „primitive". Profitul care se putea obţine prin jefuirea cinică a acestuia. Cecil Rhodes, cancelarul imperiului britanic după care s-a şi dat numele unui vast teritoriu din Africa subecuatorială, a spus-o pe şleau: „Dacă s-ar putea, m-aş duce să rod stelele!"
Din când în când, umanitatea a mai luat atitudine faţă de cinica goană după profit. Iisus a fost unul dintre primii, prin mânia lui faţă de negustorii instalaţi în templul unde se strângea zeciuiala plătită de credincioşii fervenţi. Comunismul a fost un proiect economico-social a cărui idee de căpătâi era desfiinţarea ideii de profit, plusprodusul fiind împărţit echitabil între toţi membrii societăţii, în funcţie de contribuţia lor şi de nevoile lor.
Comunismul a fost aruncat la lada de gunoi a istoriei. Singurul său păcat a fost acela că a încercat să instituie egalitatea între oameni. Dar - paradoxal!- oamenii nu doresc egalitate; ei doresc să aibă şansa de a alerga nebuneşte după imbogăţire, căpătuială, putere economică, siguranţă financiară, faimă, glorie şi putere, indiferent cât rău îşi fac lor înşile, altora sau chiar măicuţei planetă. Falsa securitate obţinută pe această cale este fragilă, fiindcă maşina planetară de vise inventează zilnic noi nevoi şi noi temeri, precum şi noi căi de stâmpărare a lor; în consecinţă, goana după profit a devenit atotstăpânitoare peste omenire, dând ocol planetei zi şi noapte, de la Shanghai până la Los Angeles.
Casa regală a Angliei are drept deviză „Dieu et mon droit". Da, e în franceză (reminiscenţă a invaziei normande) şi înseamnă „Dumnezeu şi dreptul meu". Deviza fiecărui capitalist al planetei, covrigar sau mare mogul al finanţelor, este următoarea: „Dumnezeu şi profitul meu". Diversele culturi dau nume diferite zeilor lor supremi, şi sunt din ce în ce mai puţini cei care ar face moarte de om pentru dumnezeul lor. Dar profitul... acesta este noua religie stăpânitoare a planetei, una şi aceeaşi din Laponia până în Patagonia, şi o practică cu asiduitate fiecare capitalist, indiferent cât de brutale sau de imorale sunt metodele. Şi ia încercaţi să vă atingeţi de profitul lor...
