Am avut de curând ocazia de a intra în contact cu experienţa amară a trei simpatice bloggeriţe de modă din Norvegia (scuze pentru barbaria termenului!), pe care compania de media angajatoare le-a trimis să cunoască realităţile din Cambodgia. Ţară care, alături de alte ţări cu forţă de muncă îndemânatică şi extrem de ieftină, produce o semnificativă parte a hainelor cu care, pe bani grei, se înfrumuseţează locuitorii lumii „civilizate".
Cu ceva ani în urmă, după terminarea sinistrei revoluţii a „khmerilor roşii", Cambodgia era dată drept exemplu altor state producătoare de articole de îmbrăcăminte- şi aici vorbim despre un întreg subcontinent al textilelor, începând din Pakistan, trecând prin India, întreg sud-estul asiatic, fără a uita Indonezia, şi culminând cu China.
Un subcontinent în care trăieşte jumătate din populaţia umană a Terrei, un subcontinent în care sărăcia, privaţiunea, violenţa, lipsa libertăţilor, sunt la ordinea zilei. În acest subcontinent suprapopulat, producerea uluitoarei varietăţi de mărfuri care satisface poftele deşănţate de consum ale lumii „dezvoltate" a devenit principala sursă de venit, principala soluţie de asigurare a traiului zilnic.
Revenind la situaţia din greu-încercata Cambodgie, trebuie să înţelegem că acolo se poartă un război continuu între marile corporaţii internaţionale, care doresc să profite de forţa de muncă ieftină şi harnică şi guverne, care încearcă să apere interesele supuşilor lor. Când aceste guverne nu sunt corupte, cumpărate pe bani frumoşi de marile corporaţii, încearcă să împună nişte reguli... cum ar fi „salariul minim".
În Cambodgia salariul minim fusese stabilit la 80 de dolari pe lună (nu e o greşeală, chiar atât era), până când muncitorii au ieşit în stradă şi au protestat, cerând dublarea salariului. După un incident soldat cu moartea a cinci muncitori, salariul minim a fost crescut la 128 de dolari.
Iar scenariul cambodgian se repetă peste tot unde forţ de muncă ieftină şi productivă poate fi folosită pentru a maximiza profiturile halucinante ale marilor corporaţii. În Pakistan, India (ştiaţi că aici se produce cea mai mare parte a încălţămintei de lux?), Bangladesh, Birmania, Indonezia, Filipine, China... zeci de milioane de lucrători, cu precădere femei, muncesc de dimineaţa până seara pentru a duce familiei lor un câştig lunar care de-abia depăşeşte 100 de dolari.
Puterile occidentale nu mai trebuie să trimită corpuri expediţionare, nici canoniere burduşite de tunuri, pentru a exploata naţiunile din lumea a treia. Agenţii lor expediţionari sunt oamenii de afaceri cu costume Armani (cusute tot „acolo", ce credeaţi?), care călătoresc preocupaţi şi importanţi la „business class", şi sunt primiţi cu temenele în destinaţiile lor exotice. Veţi spune probabil: este foarte normal aşa, noi avem banii! Noi avem tehnologia, noi avem designul, noi avem logistica, noi avem brandurile, noi avem PIAŢA! Câştigul este al nostru, fiindcă noi vă facem să munciţi, în loc să lânceziţi sub veşnicii voştri banani! Profitul nouă ni se cuvine, fiindcă noi ţinem în mână tot ce mişcă pe această planetă, şi mai ales banii şi profiturile!
Revenind la cugetarea lui Lucian Blaga, cu care am deschis aceste rânduri, trebuie să ne punem întrebarea: unde este caracterul inuman al acestor atitudini şi acţiuni? Doar pentru întregi comunităţi, sau chiar ţări, această exploatare neocolonialistă este singura sursă de venit, singurul chezaş al propăşirii!? Dar ce ar fi să aflaţi că acest lucru se întâmplă chiar aici, în mândra noastră casă europeană?
Clean Clothes Campaign, organizaţie care monitorizează condiţiile de lucru în industria textilă, a publicat anul trecut un raport îngrijorător, care arată că angajaţii din industria textilă din mai multe state din Europa de Est, precum România, Bulgaria, Macedonia sau Georgia, trăiesc sub limita sărăciei, ei fiind plătiţi cu salarii care reprezintă câteodată mai puţin de o cincime din necesarul lunar. Mai mult chiar (şi asta s-ar putea chiar să vă şocheze!) organizaţia afirmă că, începând cu 2013, atât România, cât şi Bulgaria şi Macedonia au în sectorul textil salariul minim net mai mic decât cel plătit în China!
Exploatare fără frontiere. Aceasta pare să fie deviza capitalului pornit să se autovalorifice, să genereze cât mai mult profit. Nu contează că facem din nou aceleaşi greşeli pe care le-au făcut exploratorii, conquistadorii, misionarii, corpurile expediţionare, flotele, bombele teleghidate... Adică, ignorarea dispreţuitoare a particularităţilor, a drepturilor, a aspiraţiilor acelor comunităţi, popoare şi naţiuni.
Nu contează câtuşi de puţin că, în numele celor 100 de dolari pe care cu "generozitate" îi aruncăm lună de lună acelor harnice mâini asiatice, ne aşteptăm de la aceştia să-şi abandoneze abrupt modul ancestral de viaţă, întemeiat pe soluţii economice apropiate de natură şi pe existenţă socială bogată în contacte, pentru a se înrola într-o viaţă în care contează doar cât ai produs, pentru a şti cât ai dreptul să obţii!
Când femeia occidentală nevrozată de „atâtea probleme" se repede în mall pentru o „psihoterapie prin shopping" ar trebui să-şi aducă aminte că acele veşminte şi acea încălţăminte pe care ea le cumpără pentru a-şi alunga aleanul sunt produse de o altă femeie, mamă obidită undeva în Asia, care trebuie să-şi hrănescă familia numeroasă şi să-şi ţină copiii la şcoală, dintr-o amărâtă de hârtie de 100 de dolari...
