E război!

E război!
„Niciodată nu se spun mai multe minciuni decât în timpul războiului, după vânătoare și înaintea alegerilor” (Otto von Bismarck).

Nu are rost să reluăm pomelnicul promisiunilor făcute cu generozitate de către politicienii de toate culorile și cinurile. Nu are rost nici să facem o socoteală a gradului de împlinire a acestor promisiuni, fiindcă atunci ar trebui să sesizăm Direcţia Naţională Anticorupţie pentru atentatul la bunul simț național, prin crima de minciună înalt calificată.

Nu are rost nici să căutăm vinovați sau complici; ciclu electoral după ciclu, unii se află la putere și sunt făptuitori (deci, vinovați), iar ceilalți, sărmanii care fac opoziție sperând să urce ei în fruntea bucatelor, sunt complici.

Ceea ce este cu adevărat îngrijorător în acest moment este faptul că de la banala sforărie electorală s-a trecut la amabila ciomăgeală politică, care în aceste zile de numărat boboci începe să semene cu un război în toată regula.

Parcă niciodată cei aflați la putere nu au fost atât de înverșunați să facă schimbări majore în beneficiul lor. Desigur, au fost diversele episoade Băsescu, dar atunci ciocnirile au fost mai degrabă pe motive de mutre, criteriu electiv aproape exclusiv pentru votanții și politicienii dâmbovițeni.

De această dată, situația mi se pare mult mai gravă. Două dintre puterile statului (cea legislativă și cea executivă, știut fiind că toate instituțiile de resort se află în controlul de fier al partidului-stat), sunt în conflict deschis cu cea de-a treia putere, cea juridică. Suntem obișnuiți să considerăm președinția ca fiind o putere a statului; conform teoriei expuse de bunul baron Montesquieu, doar cele trei de mai sus sunt puteri ale statului.

Desigur, în state cum ar fi SUA sau Franța, președinții sunt extrem de importanți și ei controlează îndeaproape executivul, care de multe ori este opus legislativului. În state precum Germania și România președintele are un rol mai degrabă protocolar și decorativ, el putând influența mersul vieții națiunii mai mult prin exemplu, prezență, atitudine și sfat înțelept.

Această formă de organizare este un frison post-revoluționar. Societatea românească era sătulă până la viscerală scârbă de cvasi-dictatura „ceaușistă", în care puterea legislativă și cea executivă erau concentrate în mâna unui singur „tovarăș" (ați sesizat paradoxul? cu cine se întovărășea „tovarășul"?).

În consecință, s-a dorit ca acea situație să nu se mai repete, considerându-se că o singură persoană - președintele - aleasă prin sufragiu universal, învestită cu opțiunea întregii națiuni, poate deveni din nou un dictator. Traian Băsescu, ardent și trepidant în politică, și-a dorit cu înverșunare să devină președinte „jucător". Istoria nu consemnează dacă a fost și „băutor" și „cartofor", dar patima sa politică l-a dus la cadrilul apăsător al demiterii...

Președintele Iohannis nu este jucător. Dar, fără vorbărie și cu răbdare, își joacă cu finețe cărțile (cine a zis că nu e „jucător"?), puține de altfel, pentru a fi un arbitru corect și imparțial în marele război pornit de PSD+ALDE, prin executiv și, mai ales, legislativ, împotriva juridicului. Din păcate, el are un imens handicap: în politica dâmbovițeană nu se poartă decât insultele și imprecațiile, meșteșugit aruncate între două scuipări de coji de semințe.

Iată un exemplu de imprecație bădărănească: „A vorbit președintele destul. A venit supărat din vacanță și ne-a certat pe toți" (Liviu Dragnea, după ce Iohannis a revenit de la sesiunea Adunării Generale ONU). Imprecație fină: "Măcar să știm: mai e Banca Națională a României sau e o structură de zei care se ocupă de propria lor existență, foarte bună de altfel?" (Mihai Tudose - subtil ca niciodată!)

Cel care transformă discursul politic într-o bălăcăreală în mizerii este al doilea om al statului, președintele Senatului, C.P. Tăriceanu. Fără să aducă nici un fel de argument, el l-a acuzat pe președinte că este „orbit de putere", că „patronează sistemul corupt de putere din România" și că „sapă cu râvnă la majoritatea parlamentară".

Mai mult, el îl învinovățește pe președinte pentru „spectacolul regizat al cătușelor, luptă împotriva democrației și a statului de drept". El se declară adversar al sistemului „ocult" de putere (împrospătați-mi memoria... cine dădea ordonanțe importante la ceas târziu de noapte...?), și adversar fățiș al președintelui.

Iar președintele nu are de partea sa decât bunul simț ardelenesc (pe care dâmbovițenii, fără greață, îl beau într-o lingură de apă...) și un partid ale cărui culori - galben și albastru - îl recomandă mai degrabă drept partid suedez așezat, potolit și înghețat precum friguriile Laponiei.
Oare ce mai urmează? Înjurături și scuipături pe vreunul dintre holurile pompoase ale clădirilor oficiale?

Pentru moment, discursul politic devine mai apăsat, mai încărcat de venin și de amenințări stângace: „Un război politic în România, și poate chiar instituțional, nu va avea câștigători. Cine crede că va câștiga un astfel de război se înșală amarnic." (Liviu Dragnea, încercând să-i arate pisica președintelui). Dacă trebuie să traduc afirmația jupânului de Teleorman, ar suna cam așa: "Nu te pune cu noi, nene Klause, că n-ai nici un sorț de izbândă!".

Orbirea politicienilor este înspăimântătoare! Ei luptă acum pentru a-și salva neînsemnatele persoane și privilegiile din județele în care s-au făcut stăpâni prin trafic de influență și jaf. Și asta într-o țară în care drumurile sunt cotate de către Forumul Economic Mondial ca fiind mai proaste decât în Mongolia sau Nepal și care are o competitivitate internațională în prăbușire liberă, fiind cotată sub Botswana și Rwanda!

Astfel încât ajungi să crezi că întregul acest război politic, penibil și făcător de rău, nu are alt scop decât apărarea porcilor și a mașinilor lui Valentin Dragnea și a peștilor și acțiunilor la purtător ale lui Liviu Dragnea...

Etichete
Comenteaza