Se poate spune că o parte substanţial mai mare a bugetelor, respectiv veniturilor reale ale oamenilor se cheltuie pentru diversificarea bunurilor de care ei se folosesc – de la cele de trebuinţă pentru satisfacerea nevoilor de bază la cele socotite de lux. Se pune însă întrebarea: sunt mărfurile aceleaşi ca acum 50 de ani sau ca oricând în istorie? Răspunsul este simplu, desigur, în cazul avioanelor sau automobilelor, al telefoanelor, a multor altor bunuri; răspunsul este anevoios, mai curând negativ, în cazul hranei.
Cel puţin acesta este argumentul adus de recentele, primele de altfel, istorii ale societăţii cu optici ecologice. Din 1760 creşterea populaţiei lumii, rămasă constantă vreme de secole, a început să se accelereze. în ultima sută de ani (ne spune John McNeil, în Something new under the sun. An environmental history of the twentieth century, Penguin, New York, London, 2000) populaţia lumii a crescut de patru ori, economia de paisprezece ori, consumul de energie de şaisprezece ori, producţia industrială de patruzeci de ori, emisia de bioxid de carbon de treisprezece ori, apa uzată de nouă ori.
Pedosfera este alterată de sute de milioane de tone de fertilizatori artificiali, care îşi lasă urmele în compoziţia apei, a hranei şi pătrund în organismul uman. “Eroziunea solului” afectează deja o treime din suprafaţa agricolă a globului. Atmosfera este afectată de “poluare” şi de “curăţirea” de microbi ce asigurau viaţa. “Schimbarea de climat”, “încălzirea globală” au sosit. Temperatura la sol este cea mai ridicată astăzi, din ultimele patru secole. Asigurarea stocului de apă potabilă a devenit dificilă. Consumul uman este deja cu 23% mai mare decât capacitatea naturii de a absorbi deşeurile.
Suntem, aşadar, în situaţia unei capacităţi radical sporite de producere de mărfuri, dar cel puţin mărfurile pentru satisfacerea trebuinţelor de bază declină, încât induc probleme grave. Putem comenta în fel şi chip această situaţie. Este clar că ea este legată de capacitatea fără egal a pieţei de a genera produse şi de a realiza în viaţa oamenilor parametri precum bunăstare, consum, raţionalizare, dar şi inegalitate, disciplinare, demoralizare, funcţionalizare a comunicării, nefericire.
Literatura economică, sociologică, filosofia socială a ultimelor două secole – de la Adam Smith, trecând prin Marx, la Alan Greenspan, de la Auguste Comte, trecând prin Max Weber, la Luhmann, de la Hegel, trecând prin Dewey, la Habermas – a descris capacitatea neconcurabilă a pieţei şi problemele ce apar.
Nu reiau aici vreo descriere. Ceea ce vreau însă să formulez plecând de la situaţia adineaori amintită este teza dependenţei culturale a înseşi pieţei. înaintea acestei reflecţii, Georg Simmel a formulat cel mai concludent această idee când a spus că “economia nu este numai un schimb de mărfuri, ce au o valoare, ci şi un schimb de valori”. Nu ne întâlnim, altfel spus, atunci când concepem producţia de mărfuri, când producem efectiv mărfuri şi când le consumăm doar cu mărfurile însele, ci şi cu efectele culturilor şi ale opţiunilor culturale.
Piaţa însăşi este parte a unei culturi, poate, astăzi, a mai multor culturi. De aceea, economişti din generaţiile mai noi (Nico Stehr, op. cit., p. 16) au observat că “luarea în considerare, în mod static, ca ceva suficient sieşi, a pieţei este, dimpotrivă, nu doar de departe mai puţin interesantă, ci, de asemenea, nerealistă”.
Aici nu este, desigur, vreun îndemn la înlocuirea pieţei cu considerente estetice; un astfel de îndemn ar fi complet nerealist acolo unde piaţa trebuie încă analizată, înţeleasă şi asumată în profunzime, cum este cazul în România de azi. Este însă un îndemn la înţelegerea matură a pieţei ca şi cultură. Nu trăim deloc astăzi într-o “lume dezlegată de cultură”, ci într-una “dependentă de cultură”.
Faptul a fost sesizat; confirmăm aceasta sesizând deplasarea din literatura economică a ultimelor decenii, de la paradigma clasică a “muncii şi producţiei” la noua paradigmă a “producţiei şi consumului”, care aduce cu sine conştiinţa dependenţei economiei de cultura consumului, dar şi o întrebare gravă: Sunt consumatorii trataţi drept persoane umane?,
Sunt aceştia priviţi ca persoane capabile de evaluare proprie?, Sunt aceştia consideraţi ca oameni informaţi?, Sunt aceştia socotiţi înţelepţi? întrebările acestea economiştii le-au putut pune mai precis decât alţi specialişti. Putem pleca de la reflecţiile lor pentru a le pune pe o suprafaţă mai mare: în definitiv, instituţiile, fie ele politice, juridice sau de orice altă natură, cu ce reprezentare a “consumatorilor” operează?
Putem spune, în orice caz, cu certitudine, că a face economie, a te
pregăti pentru a face economie nu înseamnă doar economie, ci mult mai mult,
cultură la propriu. Cred că un avocat de
ultimă oră, dar foarte convingător, al acestei opinii este Alan Greenspan (cu
cartea sa proaspătă The Age of Turbulence, Penguin,
Cunoscutul finanţist american şi-a asumat intuiţia lui Winston Churchill, conform căruia “cu cât priveşti mai departe în urmă, cu atât poţi să vezi mai departe” şi, atunci când pune întrebarea privind proiectul rezonabil pentru economia SUA, celebrul şef al Federal Reserve scrie: pentru a răspunde la întrebare “am nevoie de răspunsuri afirmative la următoarele întrebări…
Va fi domnia legii încă fermă în 2030? Vom mai adera încă la principiul pieţelor libere globalizate, cu protecţionism ţinut sub control? … Vom fi adus în ordine sistemele noastre şcolare, elementar şi secundar, disfuncţionale acum? Va rămâne destul de lentă emergenţa consecinţelor încălzirii globale, încât să nu afecteze prea semnificativ activitatea economică în 2003?
Şi, în sfârşit, vom fi ţinut atacurile teroriste în Statele Unite la distanţă? Nemenţionate rămân acele posibilităţi, precum un război extins sau o pandemie, care ar putea răsturna orice previziune”. Nu mai este nevoie să subliniem cât de bine aşezate pe argumente sunt aceste consideraţii culturale asupra economiei datorate lui Alan Greenspan.
(Continuarea, în ediţia de mâine)
