Epitaf pentru 470 de străini

Nu mă hazardez să o identific în timp, dar pentru România urmează în curând o ruptură în curgerea istorică.

Săptămânile din urmă au dat tonul unui prohod care se apropie: sfârşitul istoriei unui anumit tip de democraţie originală şi pe deplin neînţeleasă de înşişi cei ce-o trăiesc.

Instituţia fundamentală a unei democraţii - o ştim din toate cărţile de politologie şi ne-o spun mai marii sau mai micii păzitori ai săi - este parlamentul, ajuns acum într-o stare de mizerie incalificabilă din cauza efemerilor săi locatari. Nu-i vorbă, că nici aceia care l-au locuit în legislaturile trecute nu au muncit în interesul public, astfel încât să-i ţină lumea minte pentru fapte de eroism în slujba democraţiei, iar cei puţini care şi-au îndeplinit măcar onorabil mandatul au sfârşit în afara parlamentului, că nu le mai ajungea vremea să bodogănească seară de seară pe la televiziunile de partid, ca să-i vadă şi să-i recunoască prostimea pe buletinele de vot!

Pe acest fond, prima boacănă majoră a fost batjocura numărării caragialeşti a parlamentarilor când cu votul decisiv pentru Legea pensiilor. De la înălţimea forţei sale în partid, dată de matrapazlâcurile legendare ale distinsului său tată petrolist, dna Anastase şi-a potrivit ochelarii de cal, prin care sala se vede îngustă şi în dublu exemplar, şi s-a pus pe numărat precum zelosul Pristanda. “Grea misie, misia de poliţai... Curat constituţional!”, va fi spus voluptuoasa comisăreasă a PDL-ului, precum mai ingenuul său corespondent de pe scenă.
Drept protest faţă de atitudinea dnei Anastase, opoziţia s-a hotărât să protesteze nevenind la serviciu şi boicotând orice dezbatere sau vot din plen. Din lipsă de cvorum, atât în plen, cât şi în comisiile de specialitate, nu a putut avansa procesul legislativ pentru numeroase acte normative, printre care legea privind aprobarea celebrei ordonanţe 50, cea cu eliminarea comisioanelor bancare. Deşi scot la înaintare pretextul că protestează pentru un “principiu”, partidele din opoziţie blochează parlamentul şi contribuie cu vârf şi îndesat la marasmul general din care ni se pare tot mai greu să ieşim.

Cât priveşte boicotarea şedinţelor, ieri, în Senat, s-a atins culmea absurdului. Urma să se voteze validarea noilor membri ai Consiliului Naţional de Integritate, însă PDL a dorit amânarea votului fiindcă, vezi Doamne, în sală nu erau prezenţi toţi candidaţii propuşi! După câteva schimburi de replici mai contondente, PDL-iştii au părăsit sala de şedinţă, lăsându-i pe ceilalţi fără cvorumul necesar. Ulterior, o serie de acte normative pentru care nu era necesar respectivul cvorum au rămas pe mâna opoziţiei, care le-a respins fără să stea prea mult pe gânduri. Surpriză, printre acestea se afla şi un proiect de lege al guvernului privitor la condiţiile de acordare a azilului în România, a cărui aprobare era obligatorie potrivit criteriilor de aderare la spaţiul Schengen. Toată tărăşenia se întâmplă, nota bene!, la doar o săptămână după ce deputaţii PDL şi-au dat proba unei prostii strălucitoare, votând de-a-ndoaselea şi scăzând TVA-ul pentru alimentele de bază, spre amuzamentul amar al unei lumi întregi.

Cu moţiunea pe masă, puterea şi opoziţia au mai dat o lovitură parlamentului, ca for democratic. PDL a interzis membrilor coaliţiei să voteze în orice fel, sub ameninţarea excluderii pe loc, de frica unor dezertări instantanee şi neanunţate, iar opozanţii de la PNL i-au obligat pe parlamentari să voteze cu bilele la vedere, sub spectrul aceleiaşi ameninţări cu excluderea. Cum ar putea cere partidele încrederea cetăţenilor, când chiar ele însele îşi manifestă atât de făţiş neîncrederea în propriii parlamentari? Cum ar putea orice român sănătos la cap să aibă încredere în acest parlament, când vede zilnic cu ce exemplare a- şi i-morale este populat? Cum poţi cere unui popor eminamente incult din perspectivă politică să înţeleagă că una este încrederea în parlament ca instituţie-cheie în orice construcţie a unui stat democratic şi alta este încrederea pe care i-o cer, individual, nişte oameni politici de pripas, ajunşi prin şpagă şi şantaj în sala de plen?

Din votul de neîncredere pe care parlamentul a fost chemat ieri să-l dea guvernului nu rămâne decât o butaforie de doi bani: o sumă de parlamentari decredibilizaţi, aflaţi temporar în opoziţie, vor să dărâme un guvern de carton care, oricât de genial ar urma să fie într-un viitor apropiat, s-ar lovi de un zid impenetrabil al neîncrederii publice. Mai mult, acei treizeci şi ceva de mii de protestatari de ieri sunt la ani lumină de dorinţele liderilor de sindicat, neurmaţi la capitală de oştirile fidele, tocmai pentru că nici în ei nu mai are nimeni încredere. Doar televiziunile istericoide au mai rămas, umile, să le cânte în strună, dar, fatalmente, şi acestea îşi pierd tot mai mult din încrederea oamenilor, încredere pe care şi-au minat-o singure, prin atitudinea de simbrieşi în patru labe a unor gurişti de prime-time.

Într-o desfăşurare firească a istoriei, schimbările produse de elitele politice nu pot fi decât lente. Jocul democratic pe muchie de cuţit dintre putere şi opoziţie permite arareori schimbări radicale, spre beneficiul celor conduşi. Acestea pornesc, de cele mai multe ori, de jos, din revolta, nevoile şi speranţele celor conduşi, care ştiu când şi cum să reacţioneze pentru mai-binele comun. Totul este să aibă încredere că mişcarea lor va putea provoca mai-binele. Eşecul pe linie la care asistăm este sfârşitul epocii încrederii. De dincolo de istoria trăită încă nu ştim ce ne aşteaptă şi ne mai e şi teamă să ne dăm cu presupusul.