Nu doar al realizărilor anterioare, multe dintre ele incontestabile ca valoare şi semnificaţie, dar mai cu seamă a idealurilor care urmează să fie atinse. Or, deja de la prima întâlnire cu studenţii, noul rector a constatat necesitatea reintroducerii unei grile etice în raporturile universitare, nu doar între studenţi şi profesori, dar şi între dascăli şi reprezentanţii lor. Despre neajunsurile învăţământului românesc de toate gradele s-a scris mult, mai ales înainte şi după promulgarea noii legi în materie. Motiv pentru care nu doresc să adaug ceva la catalogul nemulţumirilor, ci doar să scot în evidenţă starea de spirit din care se naşte deficitul etic al mediului nostru universitar. După mai bine de un deceniu de experienţă în România şi străinătate, cred că am început să înţeleg dificultăţile luptei între bunul simţ şi impostură.
Tot abia acum îmi pare evident faptul că, la urma urmelor, este mult mai greu să te lupţi cu corupţii universitari decât cu corupţii mai puţin sau deloc şcoliţi. Ambivalentă cum o ştim, inteligenţa poate fi deturnată, asemeni unui avion sau energiei atomice, inclusiv către scopuri impure, distructive.
Înainte de toate, cum am putea defini impostorul universitar? Ei bine, altminteri decât impostorul intelectual în stare pură, cel universitar a reuşit să îşi mute existenţa în sistem, să se asigure. Simplul impostor intelectual, care însă trăieşte de pe urma altor munci decât cele ale minţii, poate fi la rigoare înţeles şi, dacă mai este şi pitoresc, chiar simpatizat. Un ins care se prezintă drept ceea ce nu e, care emite judecăţi de valoare fără acoperire, care îmbină, reuşit sau nu, snobismul cu urechismul - un astfel de impostor poate fi ocolit sau cel mult detestat cordial. Mai toţi rataţii culturali, de care este plină lumea şi birtul din colţ, sfârşesc prin a cultiva impostura, adică diferenţa dintre ceea ce au visat să facă şi realitatea crudă în care se complac. În această cheie de lectură, impostura intelectuală tout court este celălalt nume al distanţei dintre dorinţă şi împlinire.
Impostorul universitar se prezintă altfel şi gradul lui de toxicitate este dublu. Întâi de toate, instalat în sistem, aspirând la funcţii şi exercitându-le, el va ocupa mereu, indiferent de treaptă, locul altuia mai bun, mai onest şi mai creativ. Altfel spus, impostura este învelişul nimicului, cutia care conţine aer, dar care ocupă loc pe raft. Apoi, acelaşi impostor este nociv din simplul motiv că el evaluează şi notează performanţele intelectuale ale altora, aidoma unui arbitru de fotbal care nu ştie însă că balonul e rotund sau aidoma unui chirurg slab care te operează la mâna sănătoasă, nu la cea bolnavă. Comparaţiile vin de la sine şi toate pun în lumină inadecvarea fundamentală a impostorului din mediul academic. El se demască însă cel mai uşor prin propriul scris (în condiţiile în care nu deleagă asistenţi sau doctoranzi), prin "operă", dar şi prin CV-ul său prezentat cu mândrie. Utilizând predilect o limbă de esenţă tare, citând, de pildă, Biblia la pagină, iar nu după carte, capitol şi verset, mişcându-se printre tropi cu graţia unui elefant în magazinul de porţelanuri, siluind sintaxa şi profanând morfologia limbii materne, injuriind permanent pe înaintaşii constructori ai acestui extraordinar patrimoniu imaterial, întreţind un raport tulbure cu ideile altora, furându-le sau folosindu-se de ele într-o manieră discutabilă, sugerând familiaritatea cu limbi străine pe care nu le cunoaşte deloc sau doar aproximativ, folosind multiple referinţe bibliografice, dar fără să facă proba asimilării lor, capabil de salturi tematice şi ideologice uluitoare, de la marxism la religie şi de la mistică la administraţie, mimând complexitatea unui interior mai degrabă găunos, lăudându-se cu invitaţiile în străinătate, dar datorate nu competenţei sale de bază, ci exclusiv funcţiei, insinuând astfel o anvergură mondială de domeniul mitologiei, atunci când nu îşi plăteşte direct diplome de "Scholar of the Century" sau de membru al unei generice "American Academy of Higher Studies", vândute de firme care fac bani din vanitatea altora - personajul în cauză nu pierde nici o ocazie de a se produce, de a ne demonstra, uneori cu brutalitate, că ne dispreţuieşte pe noi, ceilalţi. Psihologic, fenomenul este cunoscut: cu cât cineva este mai lipsit de relevanţă la centru, cu atât se poartă mai grandoman la periferie. Problema este că, în plină epocă a internetului şi a liberei circulaţii, nu mai poţi exploata diferenţa de informaţie sau de fus orar. Cultivată naţional, impostura poate ajunge rapid una cu adevărat internaţională.
Sigur, toate aceste defecte, unele mai evidente, altele doar bănuite, nu ar fi suficiente pentru a desfiinţa impostorul universitar. Este şi el, nu-i aşa?, om! Băiat bun, s-a cocoţat pe scara socială, a profitat de etapele istoriei, ajungând acolo unde nici el nu bănuia la început că este posibil. Nu poţi şti ce a contat mai mult: turpitudinea proprie sau norocul. Dacă mai are un fond sufletesc sănătos, o tresărire a conştiinţei şi o minimă religiozitate, un astfel de reprezentant al speciei intelectuale poate chiar să facă şi bine. La rigoare, se împlineşte prin alţii. Răzbună, în sensul lui Noica, propria mediocritate, ajutând pe unii mai străluciţi. Acesta ar fi cazul ideal. Practica este însă cu totul alta: impostorul promovează consecvent alţi impostori, se multiplică prin figuri şi mai şterse decât a lui, prin exemplare capabile de mai mult rău, pe termen lung, otrăvind generaţii întregi. Cu o imagine din botanică, aşa cum nufărul creşte cel mai bine într-o baltă mâloasă, tot astfel impostorul universitar va căuta să aibă masa critică formată din inepţi servili, admiratori năimiţi şi carierişti "orientaţi". Aşa se explică tendinţa aproape "naturală" către plasarea familiei în aceeaşi facultate, către izolarea eventualilor concurenţi, către autoritarism în conducere şi lipsă de transparenţă în decizii.
Cum sfinţenia şi prostia sunt deopotrivă daruri ecumenice, ne-am putea consola cu faptul că impostura universitară se practică şi la case mai mari. Să ne aducem aminte, de exemplu, de seria plagiatelor din Germania sau de falsificarea datelor cercetării ştiinţifice în Coreea de Sud. Dar chiar şi aşa, criza noastră etică este nu mai puţin gravă. Ceea ce la unii este excepţie, la noi tinde să devină regulă. Ştiu: generalizarea nu este constructivă. Cu toate acestea, asumând riscul de rigoare, aş reformula chestiunea imposturii universitare în termenii unor întrebări deloc retorice. Întâi: de ce, după două decenii de reforme pe hârtie, abia acum începem să urnim mecanismele ruginite ale complicităţii? Adică: spaţii prezumate ale mobilităţii spiritului, cum se poate explica fenomenul că universităţile sunt printre ultimele instituţii dispuse să se mişte într-o direcţie nouă? Mai departe: legat direct de UBB, de ce unui succes trebuie să îi urmeze un compromis, unei revoluţii a bunului simţ o restauraţie a mitocăniei? Sau: cum putem spera să contăm pe piaţa ideilor din lume dacă în universităţile noastre s-a investit mai mult în beton şi termopan, dar foarte firav în biblioteci? În fine: când o să înţelegem oare că prestigiul unei universităţi depinde fundamental de demnitatea oamenilor care o populează?
Radu Preda
