EU nu aş fi făcut niciodată aşa ceva!

EU nu aş fi făcut niciodată aşa ceva!
Îmi amintesc o replică a cuiva, un scriitor cunoscut cred, care, răspunzând la întrebarea din chestionarul lui Proust privind greşelile care îi inspiră cea mai mare indulgenţă, a spus: „cele pe le-am făcut şi eu". O reacţie pe care am perceput-o drept foarte firească. Ar fi fost de altfel şi răspunsul meu, dacă teama de epigonism nu m-ar fi împiedicat să mi-l asum.

De fapt, cei mai mulţi dintre noi avem tendinţa instinctivă de a judeca mereu prin raportare la sine. „EU nu aş fi făcut niciodată aşa ceva!" e un argument suficient pentru punerea imediată la zid şi stigmatizarea celor care, în opinia noastră, au greşit. Confruntaţi cu o situaţie în care ar trebui să decidem asupra faptei altuia, facem un rapid examen comparativ. Felul nostru de a fi, de a simţi, de a acţiona, de a ne raporta la ceilalţi, prejudecăţile de tot felul, certitudinile de neclintit şi principiile gata-făcute, înghiţite pe nerăsuflate, fără discernământ, fără analiză, fără nuanţe, care nu permit abateri sau adaptări, toate acestea alcătuiesc pentru fiecare propriul pat al lui Procust. Aplicând şablonul, judecăm intransigent şi cu nesaţ, condamnăm frenetic, ne satisfacem pornirile de călău, în numele justiţiei care trebuie înfăptuite, de câte ori acuzatul nu se încadrează în tipar. Suntem etalonul. Nimic diferit nu poate fi altfel decât greşit. Uneori acceptăm diferenţa, din raţiuni diverse (datorie creştină, oportunism, condescendenţă, resemnare etc.), convinşi fiind însă de greşeala celuilalt. Suntem, cel mult (şi, chiar şi aşa, parcă tot mai rar) toleranţi, fără să înţelegem motivaţiile „inculpatului".

Nici nu se pune problema că poate celălalt nu greşeşte, că poate pur şi simplu simte altfel, pentru că este diferit, şi că asta ar putea fi în regulă. În general, cel puţin ca primă reacţie, nu încercăm sau suntem incapabili să înţelegem diferenţa („Eu nu sunt aşa! Nu înţeleg, eu nu aş proceda astfel în locul lui!"). Ne sperie alteritatea şi, în egală măsură, ego-ul nostru supradimensionat şi obtuz ne validează ca fiind modelul prin excelenţă, expresia pură a adevărului absolut. Inflexibili, lipsiţi de apetit pentru nou sau diferit, încredinţaţi de perfecţiunea singulară a căii noastre, pierdem ocazii unice de găsire a unor direcţii noi, poate chiar mai bune, şi legături esenţiale. Căci o asemenea atitudine ucide dialogul, dizolvă toate punţile şi, finalmente, ne izolează. Dezarmat de opacitatea noastră nefisurată, convins de zădărnicia demersului, celălalt va renunţa până la urmă la argumentaţie şi la încercarea sisifică de edificare a poziţiei sale şi ne va abandona în încremenirea noastră.


Sofist folosită, maxima „ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face" sau, varianta ei pozitivă, „poartă-te cu ceilalţi aşa cum ţi-ai dori să se poarte şi ei cu tine" pare să consacre aceeaşi invariabilă raportare la sine. Ce nouă nu ne place nu ar trebui să le facem nici altora sau, corelativ, avem datoria să ne purtăm cu alţii aşa cum am vrea să se poarte ei cu noi. S-ar spune aşadar că tot noi (fiecare pentru sine) suntem barometrul infailibil. La fel de adevărat este însă că nici nouă nu ne-ar plăcea să fim judecaţi după croiala altuia, condamnaţi pentru simplul fapt de a fi altfel, executaţi pentru neconformitate. 7

Ioana Romana Laurenţiu este partener la casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu & Asociaţii

Comenteaza