Importanta crucialã a problemelor este conferitã, între altele, de împrejurarea cã numai tãrile care îsi pun în ordine universitãtile sunt astãzi competitive. Ambele probleme cer, stim bine, actiuni neîntârziate, iar noua dinamicã imprimatã învãtãmântului superior în SUA, de „stimulus package” al noii Case Albe si de interventia promptã a American Council of Education, sunt elocvente. Ce orizonturi se întrevãd pentru universitãtile europene? Cum se pozitioneazã acestea în contextul crizei?
Europa urmeazã sã încheie în acest an aplicarea Declaratiei de la Bologna (1999), care a restructurat studiile pe formula bachelor, master, doctorat, si are de adoptat, în orice caz, optiunile decadei urmãtoare.
Oricum, trebuia luat act de ceea ce cunoscuta declaratie a adus în Europa (mai ales compatibilizarea sistemelor de învãtãmânt superior si o eficientã crescutã), de aplicãrile reusite si de cele gresite (cum a fost, spre ilustrare, concentrarea pe scurtarea duratei studiilor si aplicarea mecanicã din România si din alte câteva tãri) si, desigur, de ceea ce declaratia nu si-a propus (de pildã, sã recupereze educatia pe linia clasicei paideia sau a modernei Bildung).
Reuniunea de la Praga a cãutat sã prindã în termeni adecvati câteva optiuni majore. Chiar dacã nu sunt radical noi (de altfel, de cealaltã parte a Atlanticului multe dintre aceste optiuni au fost deja lansate, în mod oficial), optiunile adoptate meritã întregul interes.
Am în vedere, spre exemplificare, optiunea universitãtii inclusive (inclusive university)”, adicã a universitãtii care creeazã oportunitãti de studii cât mai multor oameni, din orice categorie de vârstã, si asigurã “acces lãrgit (widening access)” la studii – optiune care pune evident în defensivã prejudecãti (precum cea de la Cluj, în care se clameazã, tocmai de profesori care nu atrag studenti, cã ar fi prea multi studenti în tarã!).
Am în vedere, de asemenea, optiunea pentru “diversificarea surselor de finantare (diversifying fundings)”, pentru “sustenabilitate”, pentru consolidarea carierelor de cercetãtori, pentru plasarea cercetãrii stiintifice la frontierele cunoasterii (“cutting edge research”) si, mai ales, optiunea pentru “societatea învãtãrii de-a lungul vietii (a lifelong learning society)” si optiunea în favoarea unificãrii universitãtilor (“merging universities”).
Fiecare dintre aceste optiuni este oportunã, profundã si de luat în seamã, mai ales în România, unde rãmânerea în urmã fatã de restul tãrilor europene se agraveazã, ca urmare a stagnãrii reformelor dupã 2001 si a confuziilor conceptuale si culturale din politica universitarã de astãzi.
Criza financiarã si economicã începutã în 2008 nu lasã neatinse universitãtile. Sunt voci (mai cu seamã istorici ai economiei din universitãti britanice) care considerã cã situatia nu ar trebui dramatizatã, cãci declinul economic actual se va opri undeva la 5-10% din PIB, cel putin în Europa (adicã economia ar reveni la nivelul lui 2005).
Desigur, dramatizãrile nu rezolvã mare lucru, dar, este de adãugat imediat, nu dispunem de teoreme bine asigurate privind corelatiile din sistemele complexe, încât si evaluarea de mai sus este nesigurã. Pe de altã parte, chiar si declinul economic mentionat are implicatii, mai ales sociale (somaj pe scarã mare, în primul rând), destul de alarmante, iar o crizã socialã nu este nicidecum acceptabilã.
în definitiv, interventia guvernului american, atât în 2008, cât si în 2009, cu peste 1.500 de miliarde de dolari, în sprijinirea creditãrii si a investitiilor, a fost conceputã înainte de orice pentru evitarea unor efecte sociale dramatice. Criza este de luat în serios, fãrã dramatism, dar cu analize competente si riguroase, iar de crizã nimeni nu scapã câtã vreme ocuparea fortei de muncã si randamentul activitãtilor nu sporesc.
Ce are de fãcut o universitate în conditiile crizei? Asigurarea sustenabilitãtii proprii si a competitivitãtii este, în orice situatie, preconditie a oricãrei actiuni, încât acesta este primul pas de fãcut în tãrile europene. Optiunea majorã a reuniunii de la Praga a fost pentru “universitate proactivã”.
Notiunea are semnificatie bogatã. Este vorba de universitate care devine “inclusivã”, deschizându-se spre populatie în conditii de calitate a educatiei (nu este, de fapt, echitate acolo unde nu este calitate, chiar dacã la noi unele “universitãti” îsi închipuie gresit cã simpla extindere este un ideal!), de universitate care îsi asumã efectiv statutul de “research institution” (la distantã de cantitatea uriasã de cercetãri fãrã consecinte tehnologice, de cercetãri în sine, pânã la urmã chiar triviale, care se raporteazã si se etaleazã emfatic în diferite locuri!), de universitate care întretine “conversatia” cu mediul înconjurãtor intern si extern (în conditii de eficacitate a activitãtilor).
Aceastã universitate include mai mare respect pentru valorile dintotdeauna (inclusiv de integritatea profesorilor) ale institutiei. Aceastã universitate are a se pregãti pentru mari schimbãri în cursul crizei si dupã aceasta (schimbãri pe care unii analisti le comparã cu 1989, altii le vãd ca un fel de ducere pânã la capãt a schimbãrilor istorice de acum douãzeci de ani).
Este de pe acum sigur cã se va trece, în societãtile avansate, la un nou “model de dezvoltare” (axat cel putin pe energii alternative la cele exploatate astãzi, pe recunoasterea crescutã a importantei conceptelor si abordãrilor calificate, pe reevaluarea importantei laturilor regulatorii ale activitãtilor, pe asumarea valorilor etice), cã o nouã guvernantã (gouvernance) va fi indispensabilã (care va pune în cu totul noi termeni raporturile decizie-executie, legislativ-executiv, central-local, individual-comunitar, util-moral etc.), cã un nou limbaj va fi necesar (dincoace de limbajul traditionalist, dar si de cel pozitivist-utilitar sau cel structural-functionalist dominante astãzi).
Universitãtile nu numai cã se vor confrunta cu aceste schimbãri, dar vor fi chemate sã le exploreze, sã le sustinã si, în mare mãsurã, sã le pregãteascã.
