În ciuda solidarității și fraternității care ar trebui să guverneze „ginta latină", poziția Franței, exprimată prin cea mai autorizată voce a sa, nu este fundamental diferită de poziția Regatului Unit, în momentul ciudat poreclit Brexit. Franța metropolitană (europeană), partea cea mai dezvoltată a mini-imperiului francez, este afectată de șomaj, care se situează în ultimele decenii la cote alarmante.
În luna iulie a acestui an, rata șomajului a fost de 9,2%, afectând 6,7 milioane de cetățeni francezi, cu precădere pe cei sub 25 de ani. Franța, și în bună măsură Belgia, state cu componentă etnică latină, au cochetat intens în perioada postbelică cu ideile socialiste, comuniste chiar. Rezultatul a fost apariția unor state-providență, care au pus la cale scheme de ajutor social care au transformat milioane de cetățeni în asistați pe viață și care au transformat cartiere și suburbii în cuiburi de teroriști.
În epoca „de tristă amintire", România era și ea un stat-providență. Fiecare avea asigurat un loc de muncă, avea un acoperiș decent deasupra capului, învățământ și asistență socială gratuite. Aceasta era marea diferență față de statul-providență francez sau belgian: munca, contribuția la dezvoltarea societății, integrarea socială prin învățământ și slujbă erau obligatorii.
În zilele noastre, România pare să aibă o situație mult mai bună decât Franța: creșterea economică este bunicică (poate să ajungă la 5% în acest an), iar șomajul pare că va scădea sub bariera celor 5 procente. Deci, economia duduie, românii cheltuie în draci (trimestru după trimestru tot felul de achiziții, inclusiv autoturisme răblăgite pe șoselele altora, bat recorduri după recorduri), mai toată lumea are loc de muncă (lipsa forței de muncă calificate a devenit proverbială în vestul țării).
În realitate, situația României este pe muchie de statistici... România are și ea o masă vizibilă de asistați sociali (din care 1,5 milioane ar putea fi mai bine inserați în piața muncii), plus 5 milioane de pensionari, ceea ce face ca România să fie un stat-providență raportat la slabele sale resurse financiare. An de an, România închide bugetul pensiilor și asigurărilor sociale de stat cu un deficit care a ajuns la 14 miliarde de lei, ceea ce înseamnă 1,8 % din PIB. România trăiește deci pe datorie: deficit în balanța pensiilor și operelor sociale, generator de datorii, precum și în balanța comercială, deficit născut din graba românilor de a „trăi bine".
Din păcate, situația României nu are șanse de a se îmbunătăți semnificativ. Pe lângă că este țara europeană care cheltuiește cel mai puțin pentru sănătatea cetățenilor săi, România trăiește o adevărată apocalipsă demografică, materializată prin scăderea drastică a natalității și îmbătrânirea galopantă a populației.
În plus, România trăiește și o apocalipsă economică, fiindcă 3 milioane de români au părăsit meleagurile strămoșești (România fiind a doua furnizoare mondială de migranți, după Siria...) pentru a se instala în țări occidentale - între care, la loc de cinste, Franța - unde se integrează în piața muncii și în societate, plătind contribuții și taxe în acele țări, contribuind la PIB-ul acelor țări, râvnind să-și crească copiii acolo și să se întoarcă în țară doar pentru reculegere prin cimitire...
Și trimițând „acasă" sume modeste de bani, mai mult pentru salvarea de la moarte sau de la sărăcie a părinților abandonați și apăsați de nevoi. În medie, un astfel de român expatriat trimite acasă în jur de 1000 de euro, o sumă insignifiantă raportat la randamentul muncii sale în țara de adopție.
Această situație nu-l supără nicidecum pe președintele Franței. Ceea ce-l supără este situația muncitorilor detașați, de obicei est-europeni, care lucrează în Occident trimiși de firme care au obținut contracte pentru diverse lucrări. Aceștia lucrează pe soare, ploaie sau zăpadă pentru un salariu de trei ori mai mare decât în România și pentru care statul de baștină încasează impozit și asigurări sociale. Centrul interesului lor economic este în țară, în consecință fiecare bănuț disponibil va fi destinat pentru casa din România, cheltuielile din România, școlile românești ale copiilor.
Aceasta este marea suferință a Occidentului: faptul că plusprodusul muncii românilor detașați în străinătate nu rămâne în statul care-i găzduiește. Aceste „mari puteri", în frunte cu Franța, au o situație globală, economică și socială atât de fragilă, încât se uită cu jind și încroșnare la banii - nu mulți, dar importanți - pe care statele est-europene îi câștigă prin munca cinstită și pricepută a muncitorilor detașați. Ar dori acei bani pentru ei. Fiindcă, vezi doamne, „ei le-au dat de lucru"...
Așa că, să-mi fie cu iertare, Monsieur Macron! Discursul domniei voastre este fals, la fel ca imaginea falsă pe care ați oferit-o lumii cheltuind în trei luni 26.000 de euro pentru... machiaj! (sic! Strict necesar în cazul unui bărbat sănătos în vârstă de 40 de ani!)
Nu vă pasă de România și de bugetul său chinuit și nici de muncitorii săi plini de curaj și de spirit de sacrificiu, vă pasă de Franța și de bugetul său ciuruit, care s-ar cârpi un pic prin acapararea de surse noi de venit. După secole de exploatare colonialistă, tocmai Franței îi vine greu să dea dovadă de egalitate și fraternitate în raport cu frații săi mai mici din Europa. O, tempora! O, mores!
