E francez. Detestă ceea ce electoratul a adus la putere pe malurile Senei în mai 2012; nu pentru că dispreţuieşte o culoare politică, la stânga sau la dreapta (il s'en fiche, vraiment), ci pentru că de la Elysée şi de la Matignon i se oferă drept guvernare un calup de incompetenţă. (De câte ori s-a auzit şi spus acelaşi lucru pe Dâmboviţa şi pe Someş...) Rezultat: căderi de popularitate continue ale executivului, până la 26% săptămâna trecută. Se întâmplă la case şi mai mari. Nu e o scuză, ci o alertă.
E ca şi cum Franţa ar fi decis să se alăture fără ezitare naţiunilor cu deficit de management şi realism. Ai un guvern care a crescut impozitele, în special pentru posesorii de mari averi (acei H.N.W.I. şi U-H.N.W.I. formând o clasă virtualmente inestimabilă pe care Londra încearcă să o atragă prin taxe scăzute şi care face dinamismul economic al New York-ului) până la punctul în care Curtea Constituţională a considerat măsura drept "confiscatorie" după ce 70 de miliarde de euro părăsiseră ţara; un guvern care a urcat impozitul pe profit la 62,5% astfel încât niciun o corporaţie internaţională serioasă în intenţii nu consideră investiţii de anvergură în Franţa din moment ce există pieţe şi mai competitive, şi mai blânde cu profitul; un guvern care a crescut taxa pe avere - or, de vreo douăzeci de ani, rând pe rând Austria, Danemarca, Germania, Suedia, Luxembourg, Finlanda şi Spania au renunţat la ea -, ciupind venituri din depozite financiare pe care oricum le mai taxează odată cu succesiunea; un guvern care reuşeşte performanţa chestionabilă de a alunga zeci de companii franceze peste graniţă; un guvern în care ministrul economiei îl atacă personal pe cel mai mare investitor din ţară (anglo-indianul Mittal) pentru că dorea să închidă o uzină neprofitabilă (în timp ce acelaşi ministru foloseşte un avion privat plătit de Stat); un guvern în care ministrul pentru buget, cruciat împotriva evaziunii fiscale, e dovedit a avea el însuşi conturi în bănci elveţiene; şi-n care ministrul culturii, o domniţă profesând marxismul ca hobby post-adolescentin, declară public că "vomită doar la gândul" că vreo firmă privată ar susţine achiziţia de opere de artă pentru muzeele Franţei (cu asemenea atitudini e de înţeles de ce marile tranzacţii cu opere de artă au loc la New-York, Londra şi Geneva). Glazurat peste acest tort socialist stă un preşedinte care declară cu emfază că îi "detestă pe cei bogaţi", dar ţine un guvern în care şapte miniştri poartă milioane la chimir ca avere personală (declarată oficial); şi îi detestă în condiţiile în care "insuportabilii" avuţi servesc - alături de străini - unica industrie realmente profitabilă a Franţei: cea a produselor de lux.
Asişti la deconstrucţia societăţii politice dintr-o Franţă recunoscută prin gramatica ei republicană mult mai exigentă şi mai critică. Rodomontadele actuale, făcute în numele "justeţei", "echilibrului" şi "egalităţii" sufocă o ţară care a dovedit permanent că în realitate îi prieşte libertatea economică şi dereglementarea - şi i-au priit şi în trecut, sub regalitatea Bourbonilor d'Orléans, sub al Doilea Imperiu şi în zilele Belle Epoque ale celei de-a Treia Republici. Şi chiar în "les années fric" ai lui Mitterrand.
Ai crede că un Sarkozy întruchipând o Franţă favorabilă globalizării, mai stăpână pe sine, o Franţă cu economia prinsă într-o dinamică liberală, ar fi reuşit mai multe într-un mandat de cinci ani dacă pieţele financiare nu erau zguduite de criza începută în 2008. Idee de dezbătut... Dar o Franţă fragilă, în recul, alimentându-şi temerile şi respingerile (în care intră prin ricoşeu şi tulburea noastră naţie), relaţionând slab cu restul partenerilor din UE, absentă de la marile decizii, e ultimul lucru de care Europa confuză are nevoie. Cu impecabilă simetrie, acolo ca şi aici, economia văduvită de instrumente de creştere îi determină pe tinerii francezi să se expatrieze în alte orizonturi (Statele Unite, Canada, ţările din Golf, Marea Britanie) - şi aceasta cu vizibilă tristeţe, pentru că sunt francezi şi ştiu ce poate Franţa să devină atunci când e bine gestionată; născuţi în anii '80, infuzaţi cu mai mult liberalism, ştiu mai bine decât şaişoptiştii la putere, blocaţi în idealurile unui socialism iremediabil fictiv şi ipocrit. Franţa rezistă, dar e un exemplu că până şi într-o economie bine construită, într-o societate politică mai suplă şi mai bine articulată, decalajele şi rupturile sunt foarte greu de acoperit atunci când lipseşte viziunea şi direcţionalitatea în clasa politică. La acest punct, tragic, Franţa şi România încep să semene - iar indecizia, falseturile şi bâiguiala au, pentru amândouă, un preţ exorbitant.
