Emoția publică legată de acest episod este întemeiată pe notorietatea națională a situației întunecate din domeniul sănătății: bază materială învechită, dotare insuficientă, personal puțin și nemotivat, salarii ridicole. Prima greșeală a guvernanților este aceea că au tratat acest important domeniu într-un mod strict politicianist, la presiunea cadrelor medicale nemulțumite și cu un puternic parfum de pomană electorală. Dublă greșeală: atunci când acționezi sub presiunea celor nemulțumiți, nu ești cu nimic mai breaz decât barcagiul necugetat care încearcă cu cele două palme ale sale să astupe zecile de găuri din coca obositei sale bărcuțe. Pe urmă, atunci când simți că scândura scenei politice devine alunecoasă pentru tine, nu te pripești să arunci cu pomeni în stânga și-n dreapta; singurul rezultat va fi acela că vei cădea. Și cu mult zgomot. Sau cu puțin: un scâncet (vezi T.S. Eliott).
A doua greșeală a guvernanților este aceea că au tratat acest subiect fără un minim de respect pentru moralitatea medicilor, tagmă profesională a cărei meserie este una dintre cele mai grele (operațional) și solicitante (psihic și moral) pe care nevoile umane au putut să le nască. O meserie în care pregătirea de bază durează 10 ani și în care învățarea nu se termină niciodată. O meserie în care responsabilitatea profesională, morală și socială sunt la cel mai înalt nivel imaginabil. (Încercam să explic unui cuplu de băbuțe că sunt doctor, dar nu în medicină. Verdictul? "Lasă-l tu, dragă, că ăsta nu-i doctor din acela care ajută oamenii!").
A treia greșeală, și poate cea mai gravă, este aceea că sistemul de iarmaroc prin care ar urma să se colecteze, evidențieze și impoziteze "cadourile" financiare destinate personalului medical aduce o gravă atingere demnității umane, o adevărată insultă pe care până și chelnerii și barmanii nu au putut să o înghită. Mi se pare degradant și felul în care aceste sume de bani, care au fost deja taxate și impozitate la sânge până să ajungă în buzunarele vânturate ale românilor, sunt din nou atrase în sarabanda dărilor fără sfârșit. Continuând această logică guvernamentală, nu mai e mult și vor ajunge să plătească impozit și bunicii, pentru puținii bani de buzunar pe care îi strecoară, complice, nepoților.
Îndrăznesc să-mi ridic vocea în acest spinos subiect fiindcă am, din păcate, mai mult decât majoritatea cititorilor, o experiență personală, relevantă poate, în acest domeniu. În anul 2008 unica mea fiică, unicul meu copil, a fost diagnosticată cu o formă rară de cancer: limfom Burkitt în stadiul IV. După cum bine vă puteți da seama, scara priorităților mi s-a răsturnat instantaneu; era în pericol pilonul principal al vieții mele, cea care era nu numai copilul meu, dar și prietenul meu și, în mult privințe, Maestrul meu (la cei 31 de ani ai săi...). Nu mai contau atunci timp și bani; dacă ar fi fost nevoie, mi-aș fi vândut și sufletul diavolului, chiar la preț redus.
Dar nu a fost nevoie! Condițiile de spitalizare erau sordide, dar curățenia și ordinea erau sfinte. În saloane conviețuiau câte patru bolnavi, iar moartea era subiectul principal al fiecărei zile. Medicii și asistentele erau cu toții înghesuiți într-o singură sală, dar de acolo ieșeau cu cele mai moderne scheme de tratament și prescriau cele mai lăudate medicamente cu care se putea lupta împotriva cancerului. Și, mai presus de orice, le făceau pe toate acestea cu seriozitate și dăruire fără cusur. Motivat de poveștile auzite și citite, am încercat și eu să le strecor "plicul" cu iarba-fiarelor - și am fost, invariabil, refuzat, câteodată chiar vehement. Tot ce am "reușit" a fost să fac, cu ocazii festive, cadouri care, de altfel, se încadrează perfect în perimetrul relațiilor decente și politicoase cu oamenii la care ții (la loc de cinste au fost cărțile mele, cu autografe pline de recunoștință și speranță).
Din păcate, speranțele s-au dovedit a fi deșarte. Această bătălie, cea mai importantă și mai tragică a vieții mele, am pierdut-o în 2009. Ca în fiecare zi a muncii lor, medicii au semnat actele de deces, pe care le-am pus alături de plicurile cândva pregătite cu speranța că voi putea, cu ele, cumpăra viață și sănătate. Cei cărora le-am povestit aceste întâmplări au avut reacții de tot felul; cei neîncrezători m-au tratat drept mincinos sau naiv, cei cinici s-au grăbit să afirme "Păi, era un caz fără scăpare... nu te teme, în alte situații, mai puțin disperate, nu se sfiesc ei...".
Eu, orice-ar fi, rămân la impresia mea și prefer să cred că acei oameni în halate albe nu ar fi primit plicurile, chiar dacă boala ar fi fost alungată. Prefer să cred că bucuria de a salva o viață nobilă de om este mai presus de satisfacția cupidă de a mai adăuga zece metri de gresie vilei tale. Așa că, guvernanților, vă rog, nu mai mânjiți sufletul acestor merituoși semeni ai noștri. Păstrați-vă pomenile pentru cei care vă vând voturile pentru o tigaie sau o găleată!
