Facebook. Sfârşitul unei ipocrizii anunţate

Vreau să precizez de la început un lucru: la felul impetuos în care românul de toate vârstele este obişnuit să “întoarcă” (şi nu să interpreteze sau să analizeze) spusele publice ori private, astfel de lămuriri sunt deci mai mult decât necesare.

Fără îndoială, există pe Facebook oameni frumoşi. Oameni de valoare. Ca şi în viaţă. Dar eu nu caut sau nu căutam o “copie a vieţii”, ci, probabil, după cum vor mulţi alţii, o altă lume. Poate că mulţi dintre noi ne dorim o altă lume. Şi, desigur, aici stă greşeala. Cu toate facilităţile, această “platformă” nu ne oferă decât o posibilitate mai mare de a fi ceea ce nu suntem. Un loc unde să ne ascundem mai bine. Sigur, poate fi, la un moment dat, frumos să vezi ce “mai fac” colegii, să te bucuri sau nu de ceea ce li s-a întâmplat de când nu i-ai mai văzut. Poate, cu adevărat, să-ţi pese că apar zilnic fotografii de o banalitate îngrozitoare, copii nou- născuţi, întotdeauna cei mai frumoşi şi cei mai deştepţi. Sau fotografii cu copii care au crescut şi care au, şi ei, propriile amintiri.

Astfel, admirăm “pe platformă” alte banalităţi inofensive. De la grădiniţă, trecând prin majorat, până departe, în adolescenţa care pare continuă şi perpetuă: aceleaşi petreceri cu mâini pe sus, aceeaşi atmosferă surprinzând mii de chipuri transfigurate de un anume fel de fericire: aceea de parcă ai petrece ultima zi pe pământ. Apoi sunt cuplurile, întotdeauna fericite, întotdeauna promiţând familia ideală. Dacă mai adăugăm “the touch of poet” a majorităţii covârşitoare a celor care folosesc Facebookul, vom avea imaginea apoteotică a celei mai mari comunităţi de artişti. Toţi oamenii fac fotografii geniale, cu toţii au păreri despre politică, despre teatru şi, în general, despre orice. Pertinent, civilizat, cu oameni minunaţi, planeta Facebook merge înainte. Vieţi peste vieţi, ascunse în spatele fotografiilor, ştirilor, minunilor de tot felul, încropesc imaginea frumoasă a unor destine care comunică, a unor sensibilităţi care se caută.

Ce frumos... Dar, oare, câţi dintre cei de pe Facebook sunt, cu adevărat, ei înşişi? Câteodată, la unii dintre aceştia, mi se pare că simt, ascunsă după fotografii frumoase, de familie ori cu prieteni, imensa ură faţă de tot ceea ce nu se află în raza lor de acces. Cu siguranţă, miile de mesaje care nu se văd îşi fac treaba cu spor: aceea de a da glas urii şi invidiei ce nu se pot afişa pe “perete”, oficial... În fiecare secundă îmi imaginez miile de frustraţi care încearcă să distrugă ceea ce alţii construiesc. Fără umor, fără să zâmbească, având un rictus pe buze, ascunşi în camerele lor pustii, din spatele sufletelor lor pustii, butonează. Ucid, bârfesc, strică, murdăresc. Apoi, mai pun câte o fotografie frumoasă, câte un comentariu “haios”, mai dau, cu un nod în gât, câte un “like”, abia stăpânindu-se să nu înjure. Sunt şi ei oameni. Îi înţeleg. Nu se pot, nicicum, bucura de succesul celorlalţi. E prea mult să vadă că sunt unii care au ceea ce ei n-au fost niciodată în stare să aibă...

E ca în viaţă, numai că pe Facebook ne-am înţeles să minţim mai frumos, să zicem că “ne pasă”, ne-am înţeles să jucăm roluri simpatice şi să respectăm “deal”-ul conform căruia prieteniile chiar există şi se pot cere sau da doar cu un click. Ne prefacem că ne bucurăm de fericirea cuiva, deşi nu suntem în stare să ne construim propria noastră fericire. Că ne place să fim împreună, că ne amintim cu plăcere drumul nostru către nimic doar pentru că mai avem ceva fotografii pe care le putem afişa la “profil”. Încep tot mai mult să am nostalgia întâlnirilor de altă dată, din tinereţea mea “comunistă”, în ateliere de pictori sau ceramişti, în cluburile de jazz sau în cenaclurile unde îi întâlneam pe cei pe care chiar doream să-i vedem.

Cum s-ar spune, cei care doream anume să ne vedem. Poate că s-au schimbat vremurile, dar poate că s-au schimbat şi oamenii. Ne adunam în grup şi schimbam cărţi, mai bârfeam, dar fără ura de azi, fără patima întinării a ceea ce unii nu aveam, fără dorinţa de a strica vreo construcţie doar pentru faptul că nu era a noastră. Ne erau suficiente câteva ore să vorbim - în general, despre cărţi şi artă -, ne erau suficiente câteva ore să ştim, pur şi simplu, ce mai facem. Dar râdeam. Un râs adevărat, nu un simulacru. Trăiam o viaţă adevărată, cu bune şi cu rele, eram noi cei care trăiam viaţa noastră.

N-o să mai stau pe Facebook fiindcă, în principiu, e o lume prea fericită pentru mine. Eu n-am fost niciodată atât de fericit, n-am făcut niciodată fotografii de artă în excursiile mele, nici excursiile nu au fost atât de reuşite, nici muzica mea nu e atât de “interesantă” ca să fie accesată în acest spaţiu al perfectei împliniri. Pozele mele de pe când eram copil sunt urâte, eu însumi eram un copil foarte urât şi semănam perfect cu un mic şobolan. Şi, în general, toate câte le am stau bine în cutiile lor de carton, CD-urile şi cărţile se odihnesc perfect în bibliotecă până când vor fi scoase din când în când, chiar şi pentru a fi şterse de praf...

Nu semăn deloc cu lumea asta şi n-am ce căuta în ea. Sper că mai am suficient umor, nu urăsc în aşa măsură pe nimeni, încât să doresc să-i adaug o nefericire la toate câte cred că are deja. Mai pot încă să râd de orice, să glumesc, adică să mă mai comport omeneşte. Adică să văd, să ating, să simt, să nu urăsc, să mă bucur şi să trăiesc. Pentru ca, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, să pot mărturisi că ... am trăit.