Fals tratat despre împietrire. Marginalii subiective la o carte (atât de) roşie...

Jung a publicat un foarte interesant caiet, în care şi-a conspectat trăirile din vis. A făcut asta, sub motivul de a înţelege mai bine prin ce trec pacienţii săi, ajungând să comunice cu “vocile” care îi stăpâneau somnul, ducând această situaţie până în pragul schizofreniei.

Cum însuşi spunea mai târziu, a fost un fel de "sminteală". Avea zbuciumări în viaţa sa intimă, dar era şi la criza vârstei mijlocii. A omului care nu ştie încotro s-o apuce. Ştie că vrea să (îşi) propună ceva deosebit. O perioadă de individuare. "Cartea roşie" e edificatoare în acest sens şi apariţia ei în româneşte, şi a ei în general, după ce mulţi ani a fost ţinută în seif, la propriu, de urmaşii săi, e o binefacere, un îndemn la introspecţie şi la "curajul" şi asumarea de a căuta răspunsurile adevărate, pe celw pe care le avem deja în sufletele noastre şi, totuşi, le preferăm pe cele ale unui "exterior", care, de cele mai multe ori, nu fac decât să ne poarte în locuri comune, fără nici o legătură cu nevoile propriului spirit. Şi probabil că înţelegerea tardivă a propriilor noastre soluţii adevărate este cea mai mare traumă pe care noi, oamenii, o putem suferi în viaţă.

Şi, nu în ultimul rând, poate reprezenta o "trezire" spre alte direcţii a fanilor lui Freud. Dar nu despre asta vreau eu să vorbesc aici. Ci de sublinierea faptului că vârsta lui Jung - acea a unui "mijloc" dătător de criză, vârstă care, desigur, în timpurile pe care le trăim noi poate coborî în jurul vârstei de 30 de ani sau chiar şi mai jos - vârsta aceasta e cea a confruntării cu propriile insatisfacţii. La fel ca şi în alchimie, e perioada "arderii" tuturor nesiguranţelor. O rotunjire a personalităţii. Nu întâmplătoare este şi aici apropierea lui Jung de alchimie. Poate că pentru cei care se uită bine în străfundurile propriilor cotloane ale sufletului va putea fi o confirmare a propriei cunoaşteri. Sau a lipsei acesteia. Dar aici stă, de fapt, problema. Exteriorul poate fi colorat, frumos, accesibil; competiţia domină şi atrage. Poziţiile sociale, banii, ţelurile acestea, care, până la urmă, pot fi atinse de atâţia şi atâţia oameni inteligenţi, fermecători, sensibili, buni profesionişti, etc., nu fac altceva decât să amăgească, tocmai în absenţa ţelurilor profunde, adânc umane ale fiinţei. Exteriorul tumefiază şi, până la urmă, împietreşte... Există pe lumea asta milioane de oameni "realizaţi", cu şcoli înalte, care au trudit toată viaţa "să ajungă", "să fie", să-şi facă o carieră, să "însemne" ceva în raport cu ceilalţi. Au făcut asta, însă, cu un preţ: acela al împietririi propriilor suflete.

Sunt cei pe care azi îi vedem la televizor, la ştiri sau în fotografiile din ziare. Oameni care se pricep, care conduc, care şi-au transformat viaţa în carieră. Care îşi "peticesc" zilnic viaţa cu bucăţi mari de carieră. Însă aceşti oameni nu mai visează. Nu-şi mai pot aduce aminte, în vis, nici măcar de momentele frumoase de altădată. Sunt diluate şi se pierd într-un amalgam de trăiri, care, încet, încet, se pietrifică. Sunt de acord, unii oameni îşi pietrifică sufletele frumos. Asta se vede de departe. Unii îşi dau seama când începe împietrirea, alţii, nu. Cei care împietresc voit ar putea, mă gândesc, să-şi dea seama că nu mai simt niciodată nevoia adevărată a unei mărturisiri. Încep sau continuă să pietrifice totul în jurul lor: justifică dragostea (doar) prin sexualitate, decizia (doar) prin scopul devenirii publice, al carierei şi al unui anume fel de împlinire, care nu mai are nici o legătură cu visele de care vorbeam mai sus. Aceşti oameni care "împietresc frumos" sunt printre noi, se joacă cu viaţa noastră, din vârfurile politicii, din administraţie şi, uneori, chiar din apropierea sufletelor noastre. Ne încăpăţânăm să credem în ei, chiar şi atunci când este evident că au împietrit de tot. Unii, mai sensibili, îşi pot chiar juca propria viaţă, mizând pe ei. Eu m-am hotărât, ca un ratat şi "expirat" autentic ce sunt, să mizez pe cei consideraţi "slabi", pe cei care îşi iubesc propria ţară, propriul destin, propriile vise; pe cei care nu consideră nimic "întâmplător" pe lumea asta.

Cred că cei care nu "reuşesc" o carieră pot fi mai valoroşi decât cei care se trezesc dimineaţa, într-un vis pietrificat. Îi iubesc şi o să-i iubesc mai ales pe cei care nu au această "neglijenţă sufletească", cea care este, cumva, substanţa inevitabilă împietririi... Îi apreciez pe cei care, asemeni lui Jung, îşi respectă şi caută în interiorul propriilor vise... Dar textul meu nu se poate termina aşa: orice lector serios ar dori să ştie ce cred despre "tratamentul" acestei cumplite boli, "împietrirea". E trist: în afara de lectură, nu ştiu soluţii "în general"... Cred că doar cărţile pot opri împietrirea. Dar oamenii au întotdeauna altceva mai important de făcut decât să-şi filtreze sufletul şi decizia prin cultură. Demersul uman depinde, oricum, în mod fundamental, de profunzimea sufletului fiecăruia şi de calitatea lui de a vedea lucrurile cu adevărat importante ale propriei lui vieţi. Şi, mai ales, să ştie ce anume va putea şi ce anume nu va putea nicicând înlocui în el, în sufletul, în fiinţa şi în proximitatea lui. Sunt semnale pe care ar trebui să le luăm mai în serios; sau, poate, cel mai în serios. Etapele vieţii. După fiecare aceste etape e bine să ne întoarcem şi să privim în urmă, neapărat.

Vom constata, cu siguranţă, că am mai îmbătrânit cu un număr de ani. O să ne minţim, de acum, continuu cu sala de sport, cu tratamentele şi/sau jogging-ul, cu cariera care străluceşte nedefinit, undeva în locul în care se odihneşte, impasibilă de obicei, steaua incertitudinii, pentru milioane de destine care ratează adevăratul drum? Vom căuta locuri zgomotoase să ne întâlnim cu prietenii, doar-doar ne vom putea păcăli că am reuşit, vom face mereu acele lucruri care niciodată "nu suferă amânare"? Sau vom alege, la timp, să oprim zidul rece, de piatră, care creşte, creşte, odată cu fiecare rid nou care ne apare de pe obraz?